Vin pasarile cite doua,
Ramin doar urme de zapada
Si Dochia’nvie iar pe noua
Alearga lumea ca o iada.
Un ghiocel se scalda-n roua
Si iarba din gerar e fada
Vin pasarile cite doua,
Se intind si rufele din cada
Se pregatesc de Paste oua
La porti pe banci sta cite-o dada
Si da binete, chiar si voua
Cu iia din a zestre-i lada.
Vin pasarile cite doua.
-------------------------------------
Poezie clasica de 13 versuri cu rima imperecheata,
primul vers, al saptelea si al treisprezecelea se repeta
Translatare -
Un bordurel de primavara
Ce daca-i altfel ca la noi in lume,
Pe-aici is gropi chiar si noroi
Primarul intr-una ne tot spune
Sa ne vedem singuri de noi
Ca totul e superb – pe bune
Ce bune-s voturi de la voi.
Ce daca-i altfel ca la noi in lume,
Sint turme intregi pe strazi de oi
Superba-i circulatia – hai du-ne
Cu mici masini trase de boi
Pe strazi bordura ce se pune
Fac lumea noastra mai de soi.
Ce daca-i altfel ca la noi in lume,
vineri, 29 februarie 2008
Un limerick
Lady Claire se duce la scalda in lac
Si toate vietuitoarele au un pic de trac
Cind Lady Claire se scalda
Jumatate din apa sare din balta
Lady Claire foarte grasa infricoseaza un lac.
Limerick – poezie clasica englezeasca si irlandeza
De forma fixa – versurile 1,2,5 au trei , patru picioare
Versurile 3,4 au doua, trei picioare
Translatare – un limbric - – poezie clasica romaneasca
De forma fixa – versurile 1,2,5 au trei , patru picioare
Versurile 3,4 au doua, trei picioare
Un politician roman se scalda in bani
Si toata lumea il sustine citiva ani
Cind politicianul se scalda
Oamenii lui il sustin in haita
Un politician ce fura mult ramine fara fani.
Si toate vietuitoarele au un pic de trac
Cind Lady Claire se scalda
Jumatate din apa sare din balta
Lady Claire foarte grasa infricoseaza un lac.
Limerick – poezie clasica englezeasca si irlandeza
De forma fixa – versurile 1,2,5 au trei , patru picioare
Versurile 3,4 au doua, trei picioare
Translatare – un limbric - – poezie clasica romaneasca
De forma fixa – versurile 1,2,5 au trei , patru picioare
Versurile 3,4 au doua, trei picioare
Un politician roman se scalda in bani
Si toata lumea il sustine citiva ani
Cind politicianul se scalda
Oamenii lui il sustin in haita
Un politician ce fura mult ramine fara fani.
sâmbătă, 23 februarie 2008
Haiku
Ding Dooooong, Ding Dooooong,
Hai la Ding Dongi, ocazie unica
Un leu Ding Dongu'
Asa striga pe drum un vinzator de Ding Dongi
--------------------------------------------------
Haiku - poezie clasica japoneza intr-un vers
furuike ya... kawazu tobikomu, mizu no oto
vechi helesteu...o broasca sare in el, sunetul apei
-autorul - marele si divinul Basho
Translatare- Haicu - poezie clasica romaneasca intr-un vers
Haicu noi la un mic si-o bere
-auteur pour toutes les romaines
et biensure pour les connesseurs le grand et le divin Bashe...
joi, 21 februarie 2008
Baba Hira
Un sat de granita nici de tot oltean, nici de tot muntean din partea asta a Argesului. Purcareni se numea satul si praful de pe ulitele lui era acelasi pretutindeni si acolo si dincolo de Arges. Era praful milenar care acopera vara toate ulitele, toate satele, toata tara; un praf traco-dacic cu traditiile si datinile lui, cu romanii lui singuri in viata sau uniti in circiuma. La o casa din chirpici, cu jumatate de gard intreg,unde o pisica lenesa se intindea in amiazi la umbra unui salcim, isi ducea traiul baba Hira. Baba Hira, asa cam la vreo suta si ceva de ani, cu un singur dinte cu care spunea ceva copiilor satului care cum o vedeau ii strigau ‘Baba Hira maninca prazul’ - blagoslovea atunci ori cu vorbe de la cel de sus, ori cu vorbe de la cel de jos. S-a dus baba Hira demult, demult e oale si ulcele, dar de-atunci si pina acum lumea cumpara miere ‘de la baba Hira’. Femeie linistita baba Hira si credincioasa tare dar la evanghelisti. Vindea miere si fagure si propolis. Avea vreo 20 de stupi si cu ei facea si leacuri pentru tot satul, ba si pentru satele din jur ca se dusese vestea ca-i mare vindecatoare. Tinea si doua capre buboase cu laptele carora dregea de plamini. Caprele erau buboase nu de riie sau altceva ci ca dadeau cu coarnele in albine cind infloreau salcimii.
Cirtea lumea ca si ‘necuratului’ ii da miere ca d-aia avea ea leac pentru toate boalele. Popa ast’ de-al nost’ se tinea tare dar punea pe-a lui Florica, Angheluta, sa cumpere si pentru el sa nu stie nime’. Dar cu satu’ te pui, toata lumea cind il vedea trecind prin fata casei babei Hira ridea in pumni. Ba intr-o zi cind statea baba la poarta si se uita ‘cine trece pe drum’ - trecea popa si martorii spun ca ‘odat’ a facut baba un semn asa ca cheama ceva si un roi de albine s-a repezit sa-l intepe pe popa’.
‘Firai sa sa fii tu de papistasa – iarta-ma Doamne’, noroc ca scalda marginea satului riul Doamnei si numai in apele lui, cu anteriu si potcap cu tot a scapat popa de albine. Dar nu poti sa crezi tot ce zic oamenii din sat.
Oricum conflictul s-a aplanat cind in linia traditiei romane, stranepoata ei, Cornelusa, s-a maritat cu un popa ortodox stingind astfel marele conflict din Balcani care era sa involbureze inimile oamenilor si praful milenar.
Martisor
Vremea era placuta, primavaratica si cei doi, Maria si Ion erau bine echipati de munte si aveau si provizii in plus pentru ca traversarea Zaganului nu este un lucru usor. Aveau corzi, piolete, bocanci cu tinte, saci de dormit, ce mai, aveau tot echipamentul unor montagniarzi cu experienta. Aproape de creasta intilnira un batrin cioban rezemat in bita, lui care parca pazea turmele de nouri ce se alergau pe cer, cu atita grija se uita in sus. Tineri ii dadura binete. Batrinul se uita lung la ei cintarindu-i din priviri si le raspunse la o intrebare nepusa ‘ Pe-aici umbla pajuri de-alea mari de ridica un miel odata si ursi si lupi. Ati venit la vreme schimbatoare, cind stihiile si viscolul fac perdele de zapada de nu vezi la doi pasi, cind aici e cald si senin, cind aici umbla slugile iernii cu poduri de gheata, cind vin troienele de zapada de ingroapa omul. Mai bine veniti cu mine la stina ca-i aproape si ‘om face o mamaliga pripita cu lapte cald ca uite acu’ se lasa seara. ‘Mergem mosule cum nu dar sa ne spui o poveste.’
‘Voi spune si poveste da’ povestea mea e adevarata sa nu credeti ca-s basme de cele cu gogosi pe grosi si daca nu o sa pricepeti o s-o patiti.’
Inauntru mirosea a lapte cald si la lumina magica a focului, cuibariti in niste mite de oaie cit roata carului de groase, ploapele erau grele si de-abia puteau privi printre gene. Povestea bunicului era vie, se desfasura in fata ochilor si nu mai stiau ce-i poveste de demult si ce-i de acum.
Erau odata doua babe rele, vrajitoare. Una baba Griva si cealalta baba Dochia. Baba Dochia care avea in grija iarna cu urgiile ei avea o fata, Florica, pe care tare o mai prigonea si o batea toata ziua (unii ziceau ca nici n-ar fi fost fata ei ci o biata orfana pe care o luase sa-i fie slujnica babei).
Intr-o zi cind zapada era pin’ la genunchi si apele erau bocna de inghetate o trimise pe sarmana fata sa-i spele o pinza la riu
si sa-i-o aduca alba ca neaua neintinata. Ce sa faca fata, sparse o copca si plingind de frig freca pinza de nu mai putea. Si cu cit freca mai mult din aia pinza se innegrea si hohotele ei de plins se faceau mai puternice. Atunci aparu coborind de pe creasta un voinic cu ochii albastri ca cerul si parul castaniu lucrat in inele. ‘Eu sint Martisorul’ si-i dadu o minunata floare rosie sa-i poarte noroc. ‘Acum du-ta acasa si va fi bine’
Florica isi puse floarea rosie in par si lua pinza de i-o arata babei Dochia. Mai sa nu crape baba de ciuda caci pinza de orbea cu albeata ei. Cind se uita la fata si vazu floarea rosie, spumegind de minie si crezind ca a venit primavara,isi lua turmele si pleca in sus, pe creasta Zaganului. Pe cer soarele stralucea puternic si baba isi dadu jos un cojoc (ca uitai sa spun ca baba purta noua cojoace si de se invirtea odata cu ele se stirnea vitregiile iernii); dar soarele tot se invirtosa si baba isi dadu jos al doile cojoc si tot asa pina le dadu pe toate.
Atunci din munte aparu Martisor si cum sufla incetisor, odata se stirni o vijelie si un inghet nemaivazut de se facu baba Dochia sloi de gheata si asa ramase peste an.
De atunci se fac snururile de martisor alb cu rosu sa poarte noroc si se agata de ele cite un ban, o floare, un cosar sau un trifoi sa apere de rele copii si fetele si cind acestia vad primul pom in floare atunci il dau jos de la git sau de la mina si il atirna de crengile pomului sa dea roada. Si tot de atunci primul cojoc al babei se zice ca-i de primavara si cum va fi fost vremea in ziua aia asa va fi toata primavara, al doilea de vara si ne va spune cum va fi vara si treilea de toamna si ne va lamuri culesul.
Cind auzi ce se intimplase cu baba Dochia, sor’sa, baba Griva se facu verde de suparare si planuia o razbunare grozava, dar tocmai atunci suna telefonul si baba Griva primi o invitatie la Congresul international al vrajitoarelor de la Paris – 2008 asa ca incaleca pe matura si zbura val-virtej uitind de orice razbunare.
miercuri, 20 februarie 2008
Doua iubiri
Conacul lui Lady Elise Winspild din micul satuc Willsbroghw era destul de mare incit satenii ii ziceau ‘Castelu’. Avea 46 de camere in afara de dependinte, o gradina frumoasa, cu multe alei.
Aici Lady Elise, care avea acum 77 de ani traia singura, doar cu personalul ei, un majordom de scoala veche, o bucatareasa si doua ajutoare, o menajera, trei cameriste, un valet bun la toate si gradinarul. Era destul de singura incit atunci cind incepu razboiul isi anunta dorinta de a transforma casa ei intr-un sanatoriu de refacere a ofiterilor raniti. Timp de doi ani nu a fost deranjata de nimeni, cererea ei ori a fost uitata in vreun sertar, ori nu au fost necesare inca serviciile ei. Casa a continuat sa traiasca dupa tipicurile ei. Intr-o dimineata, in ceasca cu ceai a lui Lady Elise se afla un nasture, mare, metalic, de tunica ostaseasca.. Cameristele tinere incepura sa chicoteasca dar Lady Elise le-o taie scurt spunindu-le ca este un mesaj de la sora ei geamana, Lady Dora care murise acum 57 de ani de tuse magareasca si acum se odihnea undeva prin cotloanele castelului si numai noaptea se plimba prin saloane. Cameristelor le ingheta surisul pe buze si incepura sa-si aminteasca de zgomote ciudate, o siluieta ca un abur pierzindu-se prin vreun perete si alte mici semne pe care nu le luasera in consideratie dar care anuntau prezenta unei fantome in casa. Peste putina vreme mai aparu un nasture, apoi doi, trei nasturi. In alta zi aparu o gramajoara de zeci de nasturi si apoi o masa intreaga avea pe ea mii de nasturi. Cameristele trebuira sa-i sorteze si sa puna fiecare fel intr-o cutie, lucru care fusese indulcit de dulceata de visine pe care Lady Elise le-o daduse pentru stimulare. Vestea bineinteles se dusese in sat si intr-o zi pe la prinz veni o fata tinara de 20 de ani, Mary- Elenne din vecini sa ceara un nasture. Lady Elise o placu si fata fu invitata si a doua oara si a treia si cu timpul ramase acolo sa tina companie lui Lady Elise.
Curind aparu cineva de la Centrul Militar sa verifice situatia si o anunta pe Lady Elise ca a doua zi urmau sa soseasca paturile si aparatura medicala, personalul medical si tot ce trebuia ca sa transforme resedinta intr-un spital de refacere. Lady Elise isi lua curajoasa un halat alb cu o cruce rosie mare pe brat si ceru personalului ei care doreste sa ramina linga ea. Ramasera toti ba chiar Mary- Elenne mai aduse citeva tinere, asa ca atunci cind venira primii raniti o groaza de fete roiau in jurul lor si parca se inzdravenira mai iute printre zimbetele, dragalasenia si frumusetea fetelor. Dar venira si grav raniti si intr-o zi, cu parerea de rau a tuturor, capitanul Dick, un scotian de 24 de ani se stinse incetisor. Dupa asta cameristelor li se parea ca vad uneori pe aleile conacului, stravezi si din alta lume, o fata tinara ce semana cu Lady Dora insotita de un frumos scotian in kilt leit capitanul Dick .
Mary-Elene era toata ziua la capatiiul ofiterului Scott si cu atenta si iubitoarea ei ingrijire, in curind fura vazuti amindoi blimbindu-se. Scott se ingrasase si arata rosu in obraji si ceru permisiunea sa ramina la castel sa ajute si el pe ceilalti camarazi. De atunci il gasei totdeauna impreuna cu Mary-Elenne.
Razboiul trecu si tot mai putini raniti erau in ‘Castel’, pina nu mai ramase niciunul, Lady Elise primi multumirile Armatei si ordinul ‘Bunul Samaritean’ din miinile Reginei.
Capitanul Scott si Mary-Elenne erau primiti in fiecare dimineata de Lady Elise pina cind aceasta le propuse sa la fie nasa si cum nu avea nici un fel de mostenitori le lasa in grija ‘ Castelu’ cu conditia sa pastreze vechiul personal si daca au nevoie sa angajeze din sat pe cei care o ajutasera in timpul razboiului. Se stinse intr-o seara si Lady Elise si mult fu regretata pentru bunatatea ei. Acum prin castel se zarea citeodata o pereche ca un abur trecind gratios prin usi, prin pereti – pe mese se gaseau dimineata flori proaspete. In biblioteca se zarea o batrina suava stind in fotoliu si privind adinc cerul. In sufragerie Mary-Elenne si capitanul Scott isi luau linistiti micul dejun impacati cu prezenta fantomelor.
Dar Mary-Elenne se gindea tot timpul cum sa-si ajute binefacatorii sa-si gaseasca linistea si intr-o zi scrise intrebarea pe o hirtie pe care o lasa pe o masuta. Spre surpriza ei gasi a doua zi raspunsul sub forma unui act semnat de Lady Elise prin care viitorul copil al lui Scott si Mary-Elenne va fi mostenitorul a toata averea si a titlul de conte de Winspild spre a duce mai departe numele familiei Winspild.
Si cind veni vremea si se nascu un baietel dolofan, botezat Dick Winspild, in dormitorul lui Mary-Elenne aparura intii tinara Dora si capitanul Dick care ii facura cu mina, apoi buna lady Elise care ii lasa pe pat un colier foarte frumos cu un diamant inconjurat de rubine si incet din aburul aparitiilor nu mai ramase nimic. De atunci nu au mai fost vazuti niciodata si numai noua familie ii pomenea si le aducea flori tot anul.
Si uite asa cite se pot intimpla de la un biet nasture picat intr-o dimineata in ceasca cu ceai.
Aici Lady Elise, care avea acum 77 de ani traia singura, doar cu personalul ei, un majordom de scoala veche, o bucatareasa si doua ajutoare, o menajera, trei cameriste, un valet bun la toate si gradinarul. Era destul de singura incit atunci cind incepu razboiul isi anunta dorinta de a transforma casa ei intr-un sanatoriu de refacere a ofiterilor raniti. Timp de doi ani nu a fost deranjata de nimeni, cererea ei ori a fost uitata in vreun sertar, ori nu au fost necesare inca serviciile ei. Casa a continuat sa traiasca dupa tipicurile ei. Intr-o dimineata, in ceasca cu ceai a lui Lady Elise se afla un nasture, mare, metalic, de tunica ostaseasca.. Cameristele tinere incepura sa chicoteasca dar Lady Elise le-o taie scurt spunindu-le ca este un mesaj de la sora ei geamana, Lady Dora care murise acum 57 de ani de tuse magareasca si acum se odihnea undeva prin cotloanele castelului si numai noaptea se plimba prin saloane. Cameristelor le ingheta surisul pe buze si incepura sa-si aminteasca de zgomote ciudate, o siluieta ca un abur pierzindu-se prin vreun perete si alte mici semne pe care nu le luasera in consideratie dar care anuntau prezenta unei fantome in casa. Peste putina vreme mai aparu un nasture, apoi doi, trei nasturi. In alta zi aparu o gramajoara de zeci de nasturi si apoi o masa intreaga avea pe ea mii de nasturi. Cameristele trebuira sa-i sorteze si sa puna fiecare fel intr-o cutie, lucru care fusese indulcit de dulceata de visine pe care Lady Elise le-o daduse pentru stimulare. Vestea bineinteles se dusese in sat si intr-o zi pe la prinz veni o fata tinara de 20 de ani, Mary- Elenne din vecini sa ceara un nasture. Lady Elise o placu si fata fu invitata si a doua oara si a treia si cu timpul ramase acolo sa tina companie lui Lady Elise.
Curind aparu cineva de la Centrul Militar sa verifice situatia si o anunta pe Lady Elise ca a doua zi urmau sa soseasca paturile si aparatura medicala, personalul medical si tot ce trebuia ca sa transforme resedinta intr-un spital de refacere. Lady Elise isi lua curajoasa un halat alb cu o cruce rosie mare pe brat si ceru personalului ei care doreste sa ramina linga ea. Ramasera toti ba chiar Mary- Elenne mai aduse citeva tinere, asa ca atunci cind venira primii raniti o groaza de fete roiau in jurul lor si parca se inzdravenira mai iute printre zimbetele, dragalasenia si frumusetea fetelor. Dar venira si grav raniti si intr-o zi, cu parerea de rau a tuturor, capitanul Dick, un scotian de 24 de ani se stinse incetisor. Dupa asta cameristelor li se parea ca vad uneori pe aleile conacului, stravezi si din alta lume, o fata tinara ce semana cu Lady Dora insotita de un frumos scotian in kilt leit capitanul Dick .
Mary-Elene era toata ziua la capatiiul ofiterului Scott si cu atenta si iubitoarea ei ingrijire, in curind fura vazuti amindoi blimbindu-se. Scott se ingrasase si arata rosu in obraji si ceru permisiunea sa ramina la castel sa ajute si el pe ceilalti camarazi. De atunci il gasei totdeauna impreuna cu Mary-Elenne.
Razboiul trecu si tot mai putini raniti erau in ‘Castel’, pina nu mai ramase niciunul, Lady Elise primi multumirile Armatei si ordinul ‘Bunul Samaritean’ din miinile Reginei.
Capitanul Scott si Mary-Elenne erau primiti in fiecare dimineata de Lady Elise pina cind aceasta le propuse sa la fie nasa si cum nu avea nici un fel de mostenitori le lasa in grija ‘ Castelu’ cu conditia sa pastreze vechiul personal si daca au nevoie sa angajeze din sat pe cei care o ajutasera in timpul razboiului. Se stinse intr-o seara si Lady Elise si mult fu regretata pentru bunatatea ei. Acum prin castel se zarea citeodata o pereche ca un abur trecind gratios prin usi, prin pereti – pe mese se gaseau dimineata flori proaspete. In biblioteca se zarea o batrina suava stind in fotoliu si privind adinc cerul. In sufragerie Mary-Elenne si capitanul Scott isi luau linistiti micul dejun impacati cu prezenta fantomelor.
Dar Mary-Elenne se gindea tot timpul cum sa-si ajute binefacatorii sa-si gaseasca linistea si intr-o zi scrise intrebarea pe o hirtie pe care o lasa pe o masuta. Spre surpriza ei gasi a doua zi raspunsul sub forma unui act semnat de Lady Elise prin care viitorul copil al lui Scott si Mary-Elenne va fi mostenitorul a toata averea si a titlul de conte de Winspild spre a duce mai departe numele familiei Winspild.
Si cind veni vremea si se nascu un baietel dolofan, botezat Dick Winspild, in dormitorul lui Mary-Elenne aparura intii tinara Dora si capitanul Dick care ii facura cu mina, apoi buna lady Elise care ii lasa pe pat un colier foarte frumos cu un diamant inconjurat de rubine si incet din aburul aparitiilor nu mai ramase nimic. De atunci nu au mai fost vazuti niciodata si numai noua familie ii pomenea si le aducea flori tot anul.
Si uite asa cite se pot intimpla de la un biet nasture picat intr-o dimineata in ceasca cu ceai.
duminică, 17 februarie 2008
Despre dragostea parintilor
O mica poveste despre intelepciune si buna crestere din lumea verzelor dar nu numai a lor sau despre cum a pierdut varzutul ultimi doi ani din cei 'sapte ani de acasa'
De-alungul Prahovei, in cimpie, se insirau o multime de gradini de legume vestite pentru rosiile, ardeii grasi, vinetele, verzele si conopidele crescute pe acolo. Asa cum tara toata este numita ‘Gradina Maicii Domnului’ si gradinile acestea erau in mila Maicii si in binecuvintarea ei. Brazda cu varza era mai linga gard, mai ferita de vapaia soarelui. Acolo locuia fericita o familie de verze, varzoiul, varza, varzuta si varzutul. Varzuta si varzutul cresteau mari si frumosi si parintii incercau sa le dea o buna crestere. Dar vezi ca nu totdeauna lucrurile ramin linistite si normale. Dupa multi ani varzutul ajunse sa se creada 'buricul lumii', nu mai lua in consideratie sfaturile parintilor si nici macar nu mai avea buna crestere sa le asculte ‘Lasati-ma in pace – Stiu eu ce trebuie sa fac – Ma hartuiti – Sinteti invechiti’ si tot astfel de vorbe turuite ca o moara stricata ca sa nu lase pe nimeni sa-si termine vorba. Azi asa, miine asa, incit si parintii incetara sa-i mai dea sfaturi iar mama-varza chiar se supara tare, tare de tot, mai ales ca varzutul nu-si dadea seama ca trebuie sa isi ceara iertare si sa taca in fata mamei.
Varzoiul-tata chiar se gindea ca el nu o facuse sa plinga pe mama-varza niciodata in 33 de ani si uite 'ala micu' gata a si reusit una doua.
Il iubeau la fel de mult, ii iertau iesirile si nepolitetea, dar se inchisera in ei si il priveau asa ca printr-o sticla. Ei, dar si verzele au rostul lor si vine o vreme cind fiecare varza trebuie ‘ sa lege’, dar varzutul nostru, nimic. Incepura ploile, aparura ferocii de melci si incintatoarele dar mortalele coropisnite si cum varzutul era singurul cu foile vilvoi il atacara si incepura sa-i manince frunzele cu o pofta demna de sarbatoarea anuala a melcilor si coropisnitelor. ‘Ajutor, ajutor’ striga varzutul si bineinteles mama-varza ii sari in ajutor, plesni melcii si goni coropisnitele, isi rostogoli capatina peste ei si cind lupta se termina strinse cu drag la pieptul ei de mama, varzutul. ‘Mama cind mi-ai dat un sfat , trebuia sa-mi dai si o palma, ca sa mi l-aduc aminte’ si asa cu greu, cu suferinta, a aparut vorba:
‘Da-i Doamne rominului mintea de pe urma !’.
Cine are urechi de auzit sa auza si ochi de vazut sa vaza - sau invers.
De-alungul Prahovei, in cimpie, se insirau o multime de gradini de legume vestite pentru rosiile, ardeii grasi, vinetele, verzele si conopidele crescute pe acolo. Asa cum tara toata este numita ‘Gradina Maicii Domnului’ si gradinile acestea erau in mila Maicii si in binecuvintarea ei. Brazda cu varza era mai linga gard, mai ferita de vapaia soarelui. Acolo locuia fericita o familie de verze, varzoiul, varza, varzuta si varzutul. Varzuta si varzutul cresteau mari si frumosi si parintii incercau sa le dea o buna crestere. Dar vezi ca nu totdeauna lucrurile ramin linistite si normale. Dupa multi ani varzutul ajunse sa se creada 'buricul lumii', nu mai lua in consideratie sfaturile parintilor si nici macar nu mai avea buna crestere sa le asculte ‘Lasati-ma in pace – Stiu eu ce trebuie sa fac – Ma hartuiti – Sinteti invechiti’ si tot astfel de vorbe turuite ca o moara stricata ca sa nu lase pe nimeni sa-si termine vorba. Azi asa, miine asa, incit si parintii incetara sa-i mai dea sfaturi iar mama-varza chiar se supara tare, tare de tot, mai ales ca varzutul nu-si dadea seama ca trebuie sa isi ceara iertare si sa taca in fata mamei.
Varzoiul-tata chiar se gindea ca el nu o facuse sa plinga pe mama-varza niciodata in 33 de ani si uite 'ala micu' gata a si reusit una doua.
Il iubeau la fel de mult, ii iertau iesirile si nepolitetea, dar se inchisera in ei si il priveau asa ca printr-o sticla. Ei, dar si verzele au rostul lor si vine o vreme cind fiecare varza trebuie ‘ sa lege’, dar varzutul nostru, nimic. Incepura ploile, aparura ferocii de melci si incintatoarele dar mortalele coropisnite si cum varzutul era singurul cu foile vilvoi il atacara si incepura sa-i manince frunzele cu o pofta demna de sarbatoarea anuala a melcilor si coropisnitelor. ‘Ajutor, ajutor’ striga varzutul si bineinteles mama-varza ii sari in ajutor, plesni melcii si goni coropisnitele, isi rostogoli capatina peste ei si cind lupta se termina strinse cu drag la pieptul ei de mama, varzutul. ‘Mama cind mi-ai dat un sfat , trebuia sa-mi dai si o palma, ca sa mi l-aduc aminte’ si asa cu greu, cu suferinta, a aparut vorba:
‘Da-i Doamne rominului mintea de pe urma !’.
Cine are urechi de auzit sa auza si ochi de vazut sa vaza - sau invers.
sâmbătă, 16 februarie 2008
Dragobetele
Se uitara pe calendar - 11 februarie – Sarbatoarea Sf.Vlasie; ca sa nu lucreze ceva din greseala si sfintul care deschide gura pasarilor sa-i faca sa circicaie ca ele, facura planuri pentru o mica vacanta de Dragobete, la Busteni.
Se cunosteau de 2 ani si mai bine si trecusera de faza de prietenie la cea de indragostiti. Gina si Viorel erau nedespartiti din anul 2 si fiecare visa la casa ideala (care din pacate nu era aceeasi la amindoi – dar oricum se vor multumi cu o garsoniera la etajul 7). Nu le placea ‘valentinul’ cum nu intelegeau termenul ‘shopping’ pe malul Dimbovitei in lumea lui conu’ Iancu. O mare dilema era pentru ei daca ‘E cool sa fii trendy – sau – E trendy sa fii cool’.
Asa ca ei credeau in Dragobete ( Navalnicul – Logodnicul pasarilor), fiul babei Dochia, casatorit cu Florica si cumnat cu Lazarica cel care a murit de dorul placintelor. Dar cu ‘Dragobetele pupa fetele’ – mare iubaret, trebuiau sa fie atenti macar un an caci daca faceau ca el – care a farimat inima sotiei lui, Florica tot alergind dupa alte fete - riscau sa pateasca ca el, sa fie transformati de Maica Domnului in floarea ‘navalnic’ buna de descintece si vraji de dragoste.
Impreuna cu alti sase prieteni de-ai lor plecara in duminica ‘Zburatorului ‘ sau ‘Cap de Primavara’ (cum se mai zicea Dragobetelui) la Busteni. Inchiriasera o vila pentru toti, cu baie, bucatarie si o sufragerie mare unde isi propusesera sa manince si sa danseze.
Peste tot albul zapezii se facuse stapin. De ce e zapada alba ? - se intrebau neputindu-si opri ochii intr-un loc. Totul ii fascina, toate uriteniile vietii disparusera; se asezase peste ele zapada alba. Raspunsul le veni de undeva de departe dintr-o poveste auzita demult cind erau copii si bunica le impletea somnul cu povesti.
Cind toate florile se dusesera la Dumnezeu sa isi ia culorile ramase in urma zapada ‘Tu acoperi toata lumea asa ca ia-ti ce culoare vrei’ – spuse Domnul. Zapada ruga pe viorea sa-i dea un pic din culoarea ei , dar fu refuzata. Ruga si brindusa si pati la fel, numai ghiocelul ii dadu din culoarea lui, si de atunci zapada este alba si drept rasplata prima floare care scoate capul din zapada este ghiocelul.
Tot , muntele, padurea, drumurile si potecile erau acoperite cu un alb stralucitor.
Seara, o lumina nepaminteana curgea afara si perechile se plimbau fiecare pe alta poteca, invaluiti in lumina si in juraminte de dragoste. Gina si Viorel o luasera in sus catre ‘Urlatoare’ si printre copaci se apropia de ei luna. Poiana stralucea si fiecare copac parca lumina; lumina si zapada; ii inconjura o sfera de abur de lumina si din ea se desprinse un flacau inalt,cu un cojoc pe umeri cu un par negru ca pana corbului ce se revarsa pe sub caciula, ochi negrii zimbitori. Le facu un semn cu mina si cind ajunsera linga el le arata asa intr-o parte – vazura o padurice in care alergau zeci de fete si baieti si dupa cum vroia fata sa se lase prinsa se formau perechi ce-si jurau iubire un an si din ele se alegeau cele mai puternice (strong) iubiri, care si faceau nunta in toamna. Tinerii doi cite doi culegeau ghiocei, se sarutau si rideau veseli. Flacaul mai facu un semn, imaginea se tulbura, apoi se limpezi si vazura 10-12 fete asa de 14, 15 ani care colindau din casa in casa cu ‘Lazarita’, cu coronite pe cap si cu cosuri pentru placinte.Flacaul facu iar un semn si totul disparu si ei tinerii ramasera fata in fata cu el care sa marise, se inaltase mult peste ei, arata ca un urias.
‘Eu sint Dragobetele’ si iar facu un semn ‘Va sporesc dragostea timp un an de trei ori – dar sa veniti sa reinnoiti juramintele la anul si in anii urmatori caci altfel dispare de tot dragostea voastra.’
Lumina din poienita scazu, flacaul disparu si luati de un virtej de lumina ei se trezira in fata vilei.
Au visat ? Se uitara unul in ochi celuilalt. Nu, n-au visat. Se imbratisara si intrara in casa fericiti.
joi, 14 februarie 2008
Oameni de zapada
Trecuse de Trif nebunul si trecuse si ziua ursului.Trif nebunul – oamenii ii zicea asa pentru ca intr-o dimineata s-a apropiat incet in spatele Maicii Domnului si a speriat-o. Maica Domnului i-a zis atunci ‘De-acum sa stai numai inaintea mea si nu dupa mine'. Si oamenii il sarbatoresc pe Sf. Trifon pe 1 februarie si pe Maica Domnului pe 2. Tot pe 2 iese si ursul din birlog si daca este senin ursul isi vede umbra, se sperie si intra in birlog la loc si iarna se prelungeste cu 6 saptamini, dar daca este innorat ursul zgaibara dupa mincare si da de coltul ierbii si iarna n-are ce face trebuie sa plece in curind.
Pina la sf. Vlasie ninsese zdravan si un strat de zapada pina la genunchi acoperea curtile, strazile, casele, pomii.
La nr.19 statea o fetita de aproape 9 ani care facea un om de zapada. La nr. 21 se mutase de curind un baietel de 10 ani. Se cam plictisea si privind pe dupa gard o ruga pe fetita sa il lase sa faca si el omul de zapada.Tot facura ei omul de zapada vreo doua saptamini si intr-o seara cind fetita se auzi strigata in casa, se apropie de baiat si-l saruta pe obraz usor ca un abur. A doua zi cind baiatul veni din nou, intreba de fetita si afla ca plecase cu parintii ei in alt oras.Anul urmator facu un om de zapada-fetita,impleti din paie doua codite, le prinse de alta gramajoara din paie si le puse pe capul omului de zapada.Facu si un guleras din zapada pe care facu un model si gata - o adevarata domnisoara de zapada. Apoi in anul urmator nu mai facu nimic, uitase.
Fetita capatase o bursa de pian la o mare scoala si toata ziua studia. Ajunse o tinara speranta si apoi o mare pianista.
Baiatul ramasese la scoala de arte din oras, cistiga un concurs cu sculptura lui, pleca la Paris sa-si continue scoala si sa-si deschida expozitii.
Trecura 25 de ani. Ea cintase pe toate marile scene ale lumii.
Si el avea sculpturi in toate marile muzee ale lumii.
Ea se saturase sa fie cind in avion cind la pian; nu vazuse nici un oras in viata ei, nu citise nici o carte, nu vazuse nici un spectacol. Se saturase si plecase incognito intr-o mica pensiune la Salzburg. Cum baiatul isi petrecea deja ultima saptamina de vacanta tot la Salzburg in alta pensiune soarta ii aduse din nou impreuna intr-un peisaj feeric de iarna unde casele isi etalau caciulile de zapada, puse pe o parte. Se intilnisera de citeva ori dar nu se recunoscusera. Aveau senzatia vaga ca au intilnit o figura cunoscuta dar atit.
Intr-o dupa amiaza domnisoara incepu sa se joace si facu un om de zapada - baiat. Alaturi, in cealalta pensiune baiatul lucra de zor tot la un om de zapada – fetita.
Noaptea tirziu, o luna mare, alba umplea vazduhul cu o lumina de basm. Deodata omul de zapada – baiat facu citiva pasi si se apropie de omul de zapada - fetita. Ea lasa capul in jos il lua de mina pe omul de zapada – baiat si incet mersera pina la marginea strazii. Asa ii gasii dimineata cind se ivi prima raza de soare care era de un verde-smarald. Se spune ca cine vede odata in viata raza verde va fi fericit. Raza ii imbraca in verde, se desfacu in doua si patrunse prin geamuri in camerele fetitei si baiatului, patrunsera prin pleoape in visurile lor. Totul nu dura decit o clipita si apoi soarele colora in rosu, muntii, zapada, casele si camerele celor doi.
Se trezira in acelasi timp si iesira afara. Se uitara mirati la oamenii de zapada, apoi unul la altul, se recunoscura si alergara unul in bratele celuilalt.
Pina la sf. Vlasie ninsese zdravan si un strat de zapada pina la genunchi acoperea curtile, strazile, casele, pomii.
La nr.19 statea o fetita de aproape 9 ani care facea un om de zapada. La nr. 21 se mutase de curind un baietel de 10 ani. Se cam plictisea si privind pe dupa gard o ruga pe fetita sa il lase sa faca si el omul de zapada.Tot facura ei omul de zapada vreo doua saptamini si intr-o seara cind fetita se auzi strigata in casa, se apropie de baiat si-l saruta pe obraz usor ca un abur. A doua zi cind baiatul veni din nou, intreba de fetita si afla ca plecase cu parintii ei in alt oras.Anul urmator facu un om de zapada-fetita,impleti din paie doua codite, le prinse de alta gramajoara din paie si le puse pe capul omului de zapada.Facu si un guleras din zapada pe care facu un model si gata - o adevarata domnisoara de zapada. Apoi in anul urmator nu mai facu nimic, uitase.
Fetita capatase o bursa de pian la o mare scoala si toata ziua studia. Ajunse o tinara speranta si apoi o mare pianista.
Baiatul ramasese la scoala de arte din oras, cistiga un concurs cu sculptura lui, pleca la Paris sa-si continue scoala si sa-si deschida expozitii.
Trecura 25 de ani. Ea cintase pe toate marile scene ale lumii.
Si el avea sculpturi in toate marile muzee ale lumii.
Ea se saturase sa fie cind in avion cind la pian; nu vazuse nici un oras in viata ei, nu citise nici o carte, nu vazuse nici un spectacol. Se saturase si plecase incognito intr-o mica pensiune la Salzburg. Cum baiatul isi petrecea deja ultima saptamina de vacanta tot la Salzburg in alta pensiune soarta ii aduse din nou impreuna intr-un peisaj feeric de iarna unde casele isi etalau caciulile de zapada, puse pe o parte. Se intilnisera de citeva ori dar nu se recunoscusera. Aveau senzatia vaga ca au intilnit o figura cunoscuta dar atit.
Intr-o dupa amiaza domnisoara incepu sa se joace si facu un om de zapada - baiat. Alaturi, in cealalta pensiune baiatul lucra de zor tot la un om de zapada – fetita.
Noaptea tirziu, o luna mare, alba umplea vazduhul cu o lumina de basm. Deodata omul de zapada – baiat facu citiva pasi si se apropie de omul de zapada - fetita. Ea lasa capul in jos il lua de mina pe omul de zapada – baiat si incet mersera pina la marginea strazii. Asa ii gasii dimineata cind se ivi prima raza de soare care era de un verde-smarald. Se spune ca cine vede odata in viata raza verde va fi fericit. Raza ii imbraca in verde, se desfacu in doua si patrunse prin geamuri in camerele fetitei si baiatului, patrunsera prin pleoape in visurile lor. Totul nu dura decit o clipita si apoi soarele colora in rosu, muntii, zapada, casele si camerele celor doi.
Se trezira in acelasi timp si iesira afara. Se uitara mirati la oamenii de zapada, apoi unul la altul, se recunoscura si alergara unul in bratele celuilalt.
marți, 12 februarie 2008
Rio Carnival
Lumea regelui Momo era o lume colorata, o lume verde, albastra, galbena, rosie, cu frunze uriase si flori imense si intortochiate. Imnul tarii sale Carnival, era o samba indracita si bineinteles capitala se afla la Rio Carnival.
Si regele avea o fata, dar ce fata, supermodel in cui s-o pui. Regele o credea tot fetita si nu vroia in ruptul capului sa auda de maritis, dar batrinii sfetnici se adunara si cu toti in par aparura in fata regelui. Acolo aprinsera o oglinda magica si o vazura pe fata, Anihontas, dansind intr-un bar, bineinteles o samba indracita (toata muzica regatului era in ritmuri de samba) intr-un costum de samba, cu un evantai de pene uriase, rosii si verzi, pe spate, cu sinii pudrati cu praf de aur si o broderie de aur in loc de monochini, cu picioare superbe care nu stateau o clipa locului. Regele trebui sa recunoasca, dincolo de frumusetea imaginii, ca fata lui crescuse mare. Asa ca hotari sa cheme toti printii din lumea noastra si din alte lumi, din universul nostru si din alte universuri si sa-i anunte ca are o fata de maritat si pe care il alege fata, a lui sa fie odata cu jumatate din imparatie (jumatate acum si restul dupa… cind o aparea vreun nepot). Dar fata iubea deja pe un ucenic de bijutier, Jean Enrique Pablo Louis Mario Ricardo Alfonso Gomez (era unul singur).
Si venira de peste tot. Venira cu suite numeroase si care alegorice in centrul carora se afla cite un print.Venire cei de pe planeta cu doi sori si cei care au 7 luni pe cer in fiecare noapte, cei care au un cer rosu si cei cu cerul verde, cei cu o planeta mica cit un sfert din pamintul nostru si cei cu o planeta de 10 ori mai mare.
Primii venira cei de pe planeta MOCIDAD; in fata cortegiului dansa o tinara superba, cu un panas urias de pene mov si altele de trei ori mai mari pe spate (altceva nimic). In spatele ei veneau o duzina de luptatori de arte martiale in chimonouri albe si apoi un car cu o gradina alba, cu un podulet arcuit peste un riulet, plante, flori uriase, totul alb numai in spate, urias un Buda de aur. Sus, in bratele lui Buda – printul. O suita de 30 de gheishe cu chimonouri verzi, albastre, cu evantaie imense rosii si tot 30 de samurai in armuri pe umeri cu aripi si coifuri cu coarne, armuri rosii cu negru incheiau ceremonia.
Apoi cei de pe planeta VILLADOURA totul fiind in albastru de toate nuantele si in car o fintina imensa in care curgea intr-una apa si pe linga care dansatorii in costumele unor pesti nemaivazuti, de toate culorile curcubeului slaveau un zeu de trei ori mai mare, cu mustati si barba de alge,cu o hlamida albastra in bratele caruia se gasea alt print.
Si multi, multi altii cu panase de pene, costume ciudate – erau unii verzi, imbracati in arbori,cu coroane bogate – femei frumoase si barbati vigurosi, unii goi, altii parca indoindu-se de greutatea costumelor. Veneau cu rochi uriase de 3 metri la baza din pene, cu palarii din pene in culorile curcubeului. Imbracati in zaruri si carti de joc, in ceasuri, in indieni si in asteci, in pasari, in tigri, in serpi, in cavaleri, in beduini, in tot ce putuse nascoci universul. Si fiecare avea o parte din suita in fata, apoi un car in care trona un print si apoi restul suitei.
Totul se misca, ondula, se rasucea, se invirtea in ritm obsedant de samba. Totul dansa, totul cinta.
Curtea regelui MOMO, in frunte cu insusi regele, urmarea coplesita nemaipomenita parada.
Anihontas se strecura neobservata din balcon, iesi din palat, il lua de mina pe Louis Gomez si plecara pe plaja sa se ascunda in coliba unui pescar.
Regele trimise 3 curteni dupa fata, care strigara in fata colibei – ‘Dati-va prinsi’
Din coliba se auzi un raspuns ‘Plecati – nu va puneti cu noi – sintem Jean si Enrique si Pablo si Louis si Mario si Ricardo si Alfonso si Gomez si praf va facem’.
Curtenii se intoarsera la rege si-i spusera ca o armata rasarita cine stie de unde o apara pe fata. Si asa mai vrind mai nevrind regele ii lasa in pace sa se iubeasca si era si el multumit caci se gindea ca daca ar fi luat-o unul dintre printi, ceilalti ar fi pornit razboiul impotriva lui. Regele care era un intelept dadu un edict ca in fiecare an de aici in colo sa se faca o parada ca aceasta, intr-un loc special construit – sambodrom, sa se numeasca Carnival si cei mai buni sa cistige cupa Momo.
Si regele avea o fata, dar ce fata, supermodel in cui s-o pui. Regele o credea tot fetita si nu vroia in ruptul capului sa auda de maritis, dar batrinii sfetnici se adunara si cu toti in par aparura in fata regelui. Acolo aprinsera o oglinda magica si o vazura pe fata, Anihontas, dansind intr-un bar, bineinteles o samba indracita (toata muzica regatului era in ritmuri de samba) intr-un costum de samba, cu un evantai de pene uriase, rosii si verzi, pe spate, cu sinii pudrati cu praf de aur si o broderie de aur in loc de monochini, cu picioare superbe care nu stateau o clipa locului. Regele trebui sa recunoasca, dincolo de frumusetea imaginii, ca fata lui crescuse mare. Asa ca hotari sa cheme toti printii din lumea noastra si din alte lumi, din universul nostru si din alte universuri si sa-i anunte ca are o fata de maritat si pe care il alege fata, a lui sa fie odata cu jumatate din imparatie (jumatate acum si restul dupa… cind o aparea vreun nepot). Dar fata iubea deja pe un ucenic de bijutier, Jean Enrique Pablo Louis Mario Ricardo Alfonso Gomez (era unul singur).
Si venira de peste tot. Venira cu suite numeroase si care alegorice in centrul carora se afla cite un print.Venire cei de pe planeta cu doi sori si cei care au 7 luni pe cer in fiecare noapte, cei care au un cer rosu si cei cu cerul verde, cei cu o planeta mica cit un sfert din pamintul nostru si cei cu o planeta de 10 ori mai mare.
Primii venira cei de pe planeta MOCIDAD; in fata cortegiului dansa o tinara superba, cu un panas urias de pene mov si altele de trei ori mai mari pe spate (altceva nimic). In spatele ei veneau o duzina de luptatori de arte martiale in chimonouri albe si apoi un car cu o gradina alba, cu un podulet arcuit peste un riulet, plante, flori uriase, totul alb numai in spate, urias un Buda de aur. Sus, in bratele lui Buda – printul. O suita de 30 de gheishe cu chimonouri verzi, albastre, cu evantaie imense rosii si tot 30 de samurai in armuri pe umeri cu aripi si coifuri cu coarne, armuri rosii cu negru incheiau ceremonia.
Apoi cei de pe planeta VILLADOURA totul fiind in albastru de toate nuantele si in car o fintina imensa in care curgea intr-una apa si pe linga care dansatorii in costumele unor pesti nemaivazuti, de toate culorile curcubeului slaveau un zeu de trei ori mai mare, cu mustati si barba de alge,cu o hlamida albastra in bratele caruia se gasea alt print.
Si multi, multi altii cu panase de pene, costume ciudate – erau unii verzi, imbracati in arbori,cu coroane bogate – femei frumoase si barbati vigurosi, unii goi, altii parca indoindu-se de greutatea costumelor. Veneau cu rochi uriase de 3 metri la baza din pene, cu palarii din pene in culorile curcubeului. Imbracati in zaruri si carti de joc, in ceasuri, in indieni si in asteci, in pasari, in tigri, in serpi, in cavaleri, in beduini, in tot ce putuse nascoci universul. Si fiecare avea o parte din suita in fata, apoi un car in care trona un print si apoi restul suitei.
Totul se misca, ondula, se rasucea, se invirtea in ritm obsedant de samba. Totul dansa, totul cinta.
Curtea regelui MOMO, in frunte cu insusi regele, urmarea coplesita nemaipomenita parada.
Anihontas se strecura neobservata din balcon, iesi din palat, il lua de mina pe Louis Gomez si plecara pe plaja sa se ascunda in coliba unui pescar.
Regele trimise 3 curteni dupa fata, care strigara in fata colibei – ‘Dati-va prinsi’
Din coliba se auzi un raspuns ‘Plecati – nu va puneti cu noi – sintem Jean si Enrique si Pablo si Louis si Mario si Ricardo si Alfonso si Gomez si praf va facem’.
Curtenii se intoarsera la rege si-i spusera ca o armata rasarita cine stie de unde o apara pe fata. Si asa mai vrind mai nevrind regele ii lasa in pace sa se iubeasca si era si el multumit caci se gindea ca daca ar fi luat-o unul dintre printi, ceilalti ar fi pornit razboiul impotriva lui. Regele care era un intelept dadu un edict ca in fiecare an de aici in colo sa se faca o parada ca aceasta, intr-un loc special construit – sambodrom, sa se numeasca Carnival si cei mai buni sa cistige cupa Momo.
duminică, 10 februarie 2008
Samovarul
Uimitoarele si minunatele intimplari din timpul calatoriei unui
samovar din stepa Kazaha si pina in in urbea lui nenea Iancu
(orice coincidenta de intimplari sau personaje este pur intimplatoare)
Pe masa din sufragerie – acum nu se mai zice sufragerie ci ‘living’ – in mijloc, trona samovarul, un pic turtit intr-o parte si intors cu partea indoita inspre perete ‘sa nu se vada’.Alaturi un inceput de traducere in engleza a ‘Scrisorii pierdute’ piesa lui conu’ Iancu. Era un apartament al unor intelectuali tineri, el profesor de psihologie, un pic ‘luat’ cum zicea o mica formatie de muzica care se hranea cu ‘orhidee’, ea profesoara de engleza care a crescut doi copii , a facut mincare, a spalat, a maturat, si-a sustinut barbatul, ma rog o femeie de treaba. A venit de la scoala, a aruncat pe masa un pachet de caiete ale elevilor si s-a dus iute sa puna masa; apoi i-a un ibric si face un ceai pe care il beau in cesti de portelan de Maisen, ramase mostenire de la matusa Golda. Stau pe fotolii linga samovar.
Cind camera se goleste, samovarul, desi se uita cam chioris la concurenta, ofteaza cu ochii la ibric. ‘Ce-i draga’ intreaba curios ibricul (care avea o stima deosebita pentru batrinul samovar ). ‘Eeee…’ face samovarul – uite nu mai pot sa fluier – scotea un sisiit intrerupt de tuseli groaznice – nimeni nu ma intelege si am o multime de povestit din calatoriile mele si desi am citit toata literatura germana si frantuzeasca nu pot sa ma fac ascultat – nu mai pot si de data asta nu ma mai arunc de pe masa, ci din balcon- indoitura si-o facuse saptamina trecuta cind de furie se aruncase de pe masa si nimerise un colt de divan.
Ibricul era el mai nevinovat dar era istet. ‘Poveste-mi mie si eu o sa povestesc la rindul meu cestii de cafea care dimineata o sa sopteasca printre sorbituri povestea ta barbatului si el mindru de o asemenea idee o sa o scrie, iar familia iubitoare o sa o tipareasca, si asa, toata lumea o va afla.
Acum vreo suta de ani samovarul se afla la loc de cinste pe masa unui mujic, Ivan, undeva pe o mosie din stepa Kazaha. Il avea mostenire de familie din vremurile cind familia lui era mai rasarita, dar un unchi pierduse totul la carti (doar samovarul mai ramasese) si facuse si o sumedenie de datorii pe care cum spunea legea trebuiau sa le plateasca urmasii. Mujicul robea pentru contele Leopold Turcinschi care isi vizita mosia cind raminea fara bani pe care ii pierdea apoi prin cabaretele si cazinourile din Monte-Carlo. Arendasul lui, Kolea Ribacov demult pusese ochii pe samovar si-i facea zile amare lui Ivan, dar acesta nu vroia sa-l dea in ruptul capului. E drept ca si samovarul era de soi – era din argint, avea in jurul partii de sus un sirag de pietre verzi-albastre si pe el erau aplicate in relief, tot sus un briu tot din argint de pesti, animale marine si plante din oceane. In mijloc, mare, pe jumatate din el era aplicata in relief o corabie cu pinzele desfasurate in vint, iar pe cealalta parte niste stinci batute de valuri pe care se intindeau lenes trei sirene.
Intr-o dupa amiaza opri in fata izbei o trasura si din ea cobori cu greutate contele Leopold, batindu-si nervos cizmele cu o cravasa, intra in izba si ‘ Ivane esti dator noua ruble de argint, trebuie sa le dai acum sau vei sta la beci noua saptamini sa te inveti minte’
‘De unde sa am eu atitia bani stapine ca sint sarac si amarit - ai mila de mine’ ‘ Ei voi hotomanii totdeauna va plingeti ca n-am si n-am dar toata ziua furati de pe mosia mea.Vazu samovarul si-i stralucira ochii. ‘Uite te iert acum iti iau samovarul in contul datoriei dar data viitoare te inchid.’ Lua samovarul, se sui in trasura si multumit pleca la alt mujic sa-l stoarca de bani si de viata. Tare se mai supara Ivan dar si mai tare se supara arendasul care gindea ca samovarul era deja al lui. Asa ca fura citeva argintarii de la mosier, lua si samovavarul, o lua si pe Olea si fugi tocmai la Sank Petersburg.
Aici, Olea isi gasi repede de lucru caci desi era destul de nestiutoare si desi nu avea nici o invatatura despre amorul liber il practica cu succes; si cum era tinara si rosie in obraz si avea niste pulpe zdravene si rozalii se angaja iute ca servitoare la un judecator. Aici afla ca pe Kolea il cauta politia de doua saptamini asa ca arendasul fu nevoit sa amaneteze samovarul si sa plece in lumea larga; nu vom mai auzi de el.
Negustorul de bunuri mai mult sau mai putin dubioase (era si cumparatorul a tot ce fura o banda de hoti ) isi lua marfa si poposi intr-o dupa amiaza de toamna tocmai in Chisinau, la un han. Ii placeau femeile si mincarea si bautura negustorului, asa ca intr-o simbata de ‘lasata secului’ facu un chef de pomina si trebui sa lase gaj la han tocmai mult umblatul samovar. De aici in tirgul Iesilor nu era decit o zvirlitura de bat si circiumarul il vindu imediat unui mare negustor care-i dadu pe el 20 de ruble si un pachet de frunze de tabac sa aiba sa scoata fum pe nas la iarna.
Noul negustor, stofa fina, umblat in lume spera sa-l duca la Paris sa-l vinda cu peste 100 de ruble aur caci era o piesa de soi. Dar omul planuieste si Domnul voieste. Pe cind trecea cu diligenta prin codrii Vlasiei, intre Ploiesti si Bucuresti ii oprira niste hoti de cei mari si rai, cu puscoace de speriat, cu barbi si mustete de un lat de palma, cu caciulile pe o ureche si cu zimbet rau pe fata. Dupa ce plecara hotii cu toate bunurile lor, toti calatorii, asa cum erau despuiati de haine si bijuterii dadura glas mare de multumire lui Dumnezeu ca le ramasesera vietile.
Hotii dadura pe inserat marfa unui tainuitor din Ploiesti din mahalaua Bereascai si acesta o vindu unui negustor de bijuterii de pe ‘franceza’ loc de promenada pentru lumea sus pusa din oras.
La nunta parintilor profesoarei de engleza, acestia primira in dar samovarul care apoi, peste ani, trecu in sufrageria tinerei familii, incununind parca alte vremuri ale stramosilor si ale lumii.
Samovarul tusii multumit si zise catre ibric, ramas cu ochii lipti de povestitor ‘ Data viitore o sa va spun cumplitele intimplari prin care a trecut un set de cescute de cafea de portelan aduse tocmai din Japonia, pe care le-am aflat si eu in casa parintilor profesoarei de engleza prin grai viu de la o matusa, matusa Golda care le cumparase undeva intr-un bazar din Istabul.’
samovar din stepa Kazaha si pina in in urbea lui nenea Iancu
(orice coincidenta de intimplari sau personaje este pur intimplatoare)
Pe masa din sufragerie – acum nu se mai zice sufragerie ci ‘living’ – in mijloc, trona samovarul, un pic turtit intr-o parte si intors cu partea indoita inspre perete ‘sa nu se vada’.Alaturi un inceput de traducere in engleza a ‘Scrisorii pierdute’ piesa lui conu’ Iancu. Era un apartament al unor intelectuali tineri, el profesor de psihologie, un pic ‘luat’ cum zicea o mica formatie de muzica care se hranea cu ‘orhidee’, ea profesoara de engleza care a crescut doi copii , a facut mincare, a spalat, a maturat, si-a sustinut barbatul, ma rog o femeie de treaba. A venit de la scoala, a aruncat pe masa un pachet de caiete ale elevilor si s-a dus iute sa puna masa; apoi i-a un ibric si face un ceai pe care il beau in cesti de portelan de Maisen, ramase mostenire de la matusa Golda. Stau pe fotolii linga samovar.
Cind camera se goleste, samovarul, desi se uita cam chioris la concurenta, ofteaza cu ochii la ibric. ‘Ce-i draga’ intreaba curios ibricul (care avea o stima deosebita pentru batrinul samovar ). ‘Eeee…’ face samovarul – uite nu mai pot sa fluier – scotea un sisiit intrerupt de tuseli groaznice – nimeni nu ma intelege si am o multime de povestit din calatoriile mele si desi am citit toata literatura germana si frantuzeasca nu pot sa ma fac ascultat – nu mai pot si de data asta nu ma mai arunc de pe masa, ci din balcon- indoitura si-o facuse saptamina trecuta cind de furie se aruncase de pe masa si nimerise un colt de divan.
Ibricul era el mai nevinovat dar era istet. ‘Poveste-mi mie si eu o sa povestesc la rindul meu cestii de cafea care dimineata o sa sopteasca printre sorbituri povestea ta barbatului si el mindru de o asemenea idee o sa o scrie, iar familia iubitoare o sa o tipareasca, si asa, toata lumea o va afla.
Acum vreo suta de ani samovarul se afla la loc de cinste pe masa unui mujic, Ivan, undeva pe o mosie din stepa Kazaha. Il avea mostenire de familie din vremurile cind familia lui era mai rasarita, dar un unchi pierduse totul la carti (doar samovarul mai ramasese) si facuse si o sumedenie de datorii pe care cum spunea legea trebuiau sa le plateasca urmasii. Mujicul robea pentru contele Leopold Turcinschi care isi vizita mosia cind raminea fara bani pe care ii pierdea apoi prin cabaretele si cazinourile din Monte-Carlo. Arendasul lui, Kolea Ribacov demult pusese ochii pe samovar si-i facea zile amare lui Ivan, dar acesta nu vroia sa-l dea in ruptul capului. E drept ca si samovarul era de soi – era din argint, avea in jurul partii de sus un sirag de pietre verzi-albastre si pe el erau aplicate in relief, tot sus un briu tot din argint de pesti, animale marine si plante din oceane. In mijloc, mare, pe jumatate din el era aplicata in relief o corabie cu pinzele desfasurate in vint, iar pe cealalta parte niste stinci batute de valuri pe care se intindeau lenes trei sirene.
Intr-o dupa amiaza opri in fata izbei o trasura si din ea cobori cu greutate contele Leopold, batindu-si nervos cizmele cu o cravasa, intra in izba si ‘ Ivane esti dator noua ruble de argint, trebuie sa le dai acum sau vei sta la beci noua saptamini sa te inveti minte’
‘De unde sa am eu atitia bani stapine ca sint sarac si amarit - ai mila de mine’ ‘ Ei voi hotomanii totdeauna va plingeti ca n-am si n-am dar toata ziua furati de pe mosia mea.Vazu samovarul si-i stralucira ochii. ‘Uite te iert acum iti iau samovarul in contul datoriei dar data viitoare te inchid.’ Lua samovarul, se sui in trasura si multumit pleca la alt mujic sa-l stoarca de bani si de viata. Tare se mai supara Ivan dar si mai tare se supara arendasul care gindea ca samovarul era deja al lui. Asa ca fura citeva argintarii de la mosier, lua si samovavarul, o lua si pe Olea si fugi tocmai la Sank Petersburg.
Aici, Olea isi gasi repede de lucru caci desi era destul de nestiutoare si desi nu avea nici o invatatura despre amorul liber il practica cu succes; si cum era tinara si rosie in obraz si avea niste pulpe zdravene si rozalii se angaja iute ca servitoare la un judecator. Aici afla ca pe Kolea il cauta politia de doua saptamini asa ca arendasul fu nevoit sa amaneteze samovarul si sa plece in lumea larga; nu vom mai auzi de el.
Negustorul de bunuri mai mult sau mai putin dubioase (era si cumparatorul a tot ce fura o banda de hoti ) isi lua marfa si poposi intr-o dupa amiaza de toamna tocmai in Chisinau, la un han. Ii placeau femeile si mincarea si bautura negustorului, asa ca intr-o simbata de ‘lasata secului’ facu un chef de pomina si trebui sa lase gaj la han tocmai mult umblatul samovar. De aici in tirgul Iesilor nu era decit o zvirlitura de bat si circiumarul il vindu imediat unui mare negustor care-i dadu pe el 20 de ruble si un pachet de frunze de tabac sa aiba sa scoata fum pe nas la iarna.
Noul negustor, stofa fina, umblat in lume spera sa-l duca la Paris sa-l vinda cu peste 100 de ruble aur caci era o piesa de soi. Dar omul planuieste si Domnul voieste. Pe cind trecea cu diligenta prin codrii Vlasiei, intre Ploiesti si Bucuresti ii oprira niste hoti de cei mari si rai, cu puscoace de speriat, cu barbi si mustete de un lat de palma, cu caciulile pe o ureche si cu zimbet rau pe fata. Dupa ce plecara hotii cu toate bunurile lor, toti calatorii, asa cum erau despuiati de haine si bijuterii dadura glas mare de multumire lui Dumnezeu ca le ramasesera vietile.
Hotii dadura pe inserat marfa unui tainuitor din Ploiesti din mahalaua Bereascai si acesta o vindu unui negustor de bijuterii de pe ‘franceza’ loc de promenada pentru lumea sus pusa din oras.
La nunta parintilor profesoarei de engleza, acestia primira in dar samovarul care apoi, peste ani, trecu in sufrageria tinerei familii, incununind parca alte vremuri ale stramosilor si ale lumii.
Samovarul tusii multumit si zise catre ibric, ramas cu ochii lipti de povestitor ‘ Data viitore o sa va spun cumplitele intimplari prin care a trecut un set de cescute de cafea de portelan aduse tocmai din Japonia, pe care le-am aflat si eu in casa parintilor profesoarei de engleza prin grai viu de la o matusa, matusa Golda care le cumparase undeva intr-un bazar din Istabul.’
miercuri, 6 februarie 2008
Aripa bunicii
Casa,veche decind lumea statea intr-o rina sprijinita de o salcie batrina. O curte mare plina cu pomi inalti si iarba verde proaspat cosita inconjura casa si in fata isi aplecau tulpinile florile de ‘Regina noptii’, flori ce noaptea isi amestecau parfumul cu stelele si daca te uitai mult la cer te cufundai in sus.
Domnisoara Lia pierduse mult la baccara si satula de fum de tigari si de mirosuri de alcool, de parfumuri artificiale, de snobismul zilelor de azi, de ‘fite’, venise la bunici sa incerce sa-si regaseasca fericirea copilariei.
"…Bunico , Dumnezeu e bun ?
- Dumnezeu e mare.
Dumnezeu are grija de noi toti ?
Are copila mea.Dumnezeu e mare.
Dumnezeu are multi ochi ?
Daa..Dumnezeu e mare.
Dumnezeu are multe picioare ?
Multe ,da’ nu asa de multe, sa nu-l apuce multi
de cite un picior ! "
Ea nu-l apucase pe Dumnezeu de vreun picior. Virtejul vietii o luase si o rasucise, o invirtise,o ametise de nu mai stia acum ce-i bine si ce-i rau.
Se retrasese in casa bunicilor,mostenirea ei, singura cu un vraf de carti hotarita sa duca o viata simpla si curata, casa aceasta fiind manastirea ei. Zimbi cind isi aduse aminte cum bunicul ii explicase axioma ‘Suma tuturor viciilor este constanta si egala cu 7’. Viciile unui om normal pot fi notate cu un punct:
-Munca
-Mincarea, jocurile si alte pasiuni
-Tigarile
-Alcoolul
-Preacurvia
-Drogurile
-Enervarile, Violenta
Daca lipseste normalul dintr-un loc, sigur unul din cele ramase va capata valoarea doi sau trei, trecind in pasiune arzatoare si catre sapte in obsesie bolnavicioasa, omorind sufletul omului.
Hotarise sa-si conduca viata dupa preceptele bunicului:
-scoase drogurile, alcoolul, tigarile, isi pastra enervarile si sexul la nivel unu, si se hotari sa aduca munca la nivel cinci dar sa o diversifice pentru a nu cadea in obsesie. Trebuia sa citeasca, sa scrie, sa picteze si sa ingrijeasca de flori. De miercuri incepea noua viata. Azi pleca dupa cumparaturi.
Strada ii aduse din nou aminte de copilarie, de prieteni ‘Oare ce-or fi devenit cu toti ?’ – de hotoaica din trestie cu care fura visine de la matusa Maria cea bisericoasa si cirese de la ‘tan’ Jenica’ matusa vrajitoare. Multe multe amintiri – cum si-a pierdut un tenis in smoala si altul in apa riului. Cind plecase la facultate isi promisese ca se va intoarce doar sa puna un semnalizator ‘Aici incepe mahalaua ‘. Nea Nicu frizerul era om linistit si la locul lui. In pravalia lui se aduna toata mahalaua, dar o data pe luna, in prima ‘Luni ‘ se imbraca elegant, isi aranja mustata in furculita si pleca undeva cine stie unde. Venea la amiazi cu trasura, cu palaria pe-o ureche cu chef. Sau nea Fane Coflea – edecul mahalalei un tip foarte gras care stia totul si care era sau nu de acord cu tot ce se intimpla , de la moartea cuiva pina la aparitia unui nou vecin.
Si-aduse aminte si de George prima ei iubire din clasa a 8-a. ‘Ce-o mai fi facind ?’ .
Facuse Conservatorul de muzica, dar cum primise o mostenire frumusica, nu mai profesa iar acasa la bunici, la vechiul pian, incerca sa compuna cite ceva mici piese de muzica la moda sau mai clasice. Zilele treceau si cum bunicul ii lasase o biblioteca uriasa, citise filozofii greci, trecuse la povesti din toata lumea. Dupa un timp incepu sa fie invitata in vizita la coana Marioara, coana Elvira, la nasa Ana. La coana Marioara isi intilni prima oara copilaria – Adriana farmacista cu care se juca ‘Omul negru’ coarda, sotron. Venise si Dida cea in curtea careia puneau un cearceaf drept cortina si jucau teatru facut de ei in fata copiilor si a batrinelor de pe strada. Mai tirziu il intilnise si pe George, acum avocat si secretar de cabinet la un deputat. El il prezenta pe Laurentiu, chiar vecinul ei mutat mai de curind, profesorul de stiinte naturale care i se paru foarte simpatic si citit, cu o vorba domoala.
Pe cind ingrijea de flori, respecta programul de viata cu mare strictete, poposi din zbor alaturi de ea un porumbel. Bucuroasa ii aduse apa si mincare sperind sa nu zboare imediat. A doua zi era tot acolo asteptindu-si cu un gungurit masa. Trecusera doua saptamini si chiar dormea in cutia de carton pe care i-o adusese, iar cind se apropia de el zbura pe umar. Zilele erau mai reci, se apropia toamna asa ca domnisoara Lia indrazni si se duse la vecinul ei, domnul Laurentiu sa-i roage sa-i faca porumbelului o colivie. Vizita se repeta de citeva ori, iar discutiile literare le placura amindorora.
Intr-o zi cind se duse din nou, domnisoara Lia il vazu imbratisind pe cineva cu foarte mare dragoste. Deveni trista, se retrase si nu se mai duse. Cistigase si un concurs de creatie muzicala si pleca citeva saptamini. Pleca la Roma la un simpozion muzical italiano-roman pe tema muzicii preclasice,dar din cind in cind un gind pentru Laurentiu ii aparea in minte si imediat imaginea lui imbratisind o fata.
Se facuse toamna tirziu si domnisoara Lia ii mutase deja colivia porumbelului intr-un hol mic care avea o deschidere permanenta si pe care intra si iesea toata ziua gungurind cu oarecare tupeu pina ii sosea mincarea. Tot acolo mutase si ghivecele de flori si incepu din nou lectura clasicilor,
isi trecu impresiile verii in jurnalul ei. Simbata lucra la tabloul ei ‘Casa batrineasca’, astfel uita iar de viata din afara si se cufunda iar in lucrurile ei prietenoase. Nu mai auzise nimic de domnul Laurentiu si nici nu se interesa in vreun fel. Pusese de mult capat vizitelor.
Asa pe la ora 6 dupa amiaza citea intr-un fotoliu. Aprinsese semineul si alaturi de Descartes asculta un Ghershwin si totul alcatuise o atmosfera perfecta; de-abia, dupa mult timp, auzi aripile si ciocanitul porumbelului cum bateau in geam. Se mira, nu batuse niciodata si intrigata iesi afara. Porumbelul zbura catre ea iar apoi catre un pom. Se duse catre el dar porumbelul zbura mai departe la poarta gungurind o chemare. Asa o chema intr-una catre locuinta domnului Laurentiu. Se fisticii dar intra inauntru, batu la usa si cum nu raspundea nimeni isi facu curaj si intra. Striga dar iar nu-i raspunse nimeni. Speriata cauta peste tot si in bucatarie il gasi pe domnul Laurentiu cazut pe jos inconstient. Chema 112 si nestiind ce sa faca alerga la poarta. Cind venise salvarea nu o mai lasasera in casa nefiind ruda. La spital, a doua zi afla ca domnul Laurentiu facuse un infarct si ca ii datora viata si gindi ca ii datora viata porumbelului. Se duse la spital cu flori si fructe zilnic si porumbelul mergea cu ea la spital si raminea intr-un pom la poarta asteptind. Acolo se intilni cu fata pe care o imbratisase domnul Laurentiu si afla ca era sora lui, stabilita in alt oras si cu care se vedeau mai rar. Dupa doua saptamini domnul Laurentiu veni acasa iar domnisoara Emilia, caci asa o chema si care isi luase numele de Lia doar in cercurile mondene ale navalnicei ei tinereti, ii pregatea zilnic de mincare, ii citea, il ingrijea.
Intr-o seara se sarutara si ea hotari sa-l ingrijeasca acasa la ea. Ii pregati un fotoliu linga semineul aprins, puse un disc cu Beatles si il conduse acolo cu bucuria ca il duce in locul acela placut al ei, acum al lor. El ii dadu un inel de logodna cu o peruzea si se dusera apoi sa-l arate porumbelului. Dimineata porumbelul batu iar in geam si cind iesira afara se aseza intii pe umarul ei, apoi pe umarul lui. Isi lua zborul, mai dadu un ocol casei si se pierdu in zare. De atunci n-a mai venit, dar gindul la el i-a urmarit intrega viata.
Domnisoara Lia pierduse mult la baccara si satula de fum de tigari si de mirosuri de alcool, de parfumuri artificiale, de snobismul zilelor de azi, de ‘fite’, venise la bunici sa incerce sa-si regaseasca fericirea copilariei.
"…Bunico , Dumnezeu e bun ?
- Dumnezeu e mare.
Dumnezeu are grija de noi toti ?
Are copila mea.Dumnezeu e mare.
Dumnezeu are multi ochi ?
Daa..Dumnezeu e mare.
Dumnezeu are multe picioare ?
Multe ,da’ nu asa de multe, sa nu-l apuce multi
de cite un picior ! "
Ea nu-l apucase pe Dumnezeu de vreun picior. Virtejul vietii o luase si o rasucise, o invirtise,o ametise de nu mai stia acum ce-i bine si ce-i rau.
Se retrasese in casa bunicilor,mostenirea ei, singura cu un vraf de carti hotarita sa duca o viata simpla si curata, casa aceasta fiind manastirea ei. Zimbi cind isi aduse aminte cum bunicul ii explicase axioma ‘Suma tuturor viciilor este constanta si egala cu 7’. Viciile unui om normal pot fi notate cu un punct:
-Munca
-Mincarea, jocurile si alte pasiuni
-Tigarile
-Alcoolul
-Preacurvia
-Drogurile
-Enervarile, Violenta
Daca lipseste normalul dintr-un loc, sigur unul din cele ramase va capata valoarea doi sau trei, trecind in pasiune arzatoare si catre sapte in obsesie bolnavicioasa, omorind sufletul omului.
Hotarise sa-si conduca viata dupa preceptele bunicului:
-scoase drogurile, alcoolul, tigarile, isi pastra enervarile si sexul la nivel unu, si se hotari sa aduca munca la nivel cinci dar sa o diversifice pentru a nu cadea in obsesie. Trebuia sa citeasca, sa scrie, sa picteze si sa ingrijeasca de flori. De miercuri incepea noua viata. Azi pleca dupa cumparaturi.
Strada ii aduse din nou aminte de copilarie, de prieteni ‘Oare ce-or fi devenit cu toti ?’ – de hotoaica din trestie cu care fura visine de la matusa Maria cea bisericoasa si cirese de la ‘tan’ Jenica’ matusa vrajitoare. Multe multe amintiri – cum si-a pierdut un tenis in smoala si altul in apa riului. Cind plecase la facultate isi promisese ca se va intoarce doar sa puna un semnalizator ‘Aici incepe mahalaua ‘. Nea Nicu frizerul era om linistit si la locul lui. In pravalia lui se aduna toata mahalaua, dar o data pe luna, in prima ‘Luni ‘ se imbraca elegant, isi aranja mustata in furculita si pleca undeva cine stie unde. Venea la amiazi cu trasura, cu palaria pe-o ureche cu chef. Sau nea Fane Coflea – edecul mahalalei un tip foarte gras care stia totul si care era sau nu de acord cu tot ce se intimpla , de la moartea cuiva pina la aparitia unui nou vecin.
Si-aduse aminte si de George prima ei iubire din clasa a 8-a. ‘Ce-o mai fi facind ?’ .
Facuse Conservatorul de muzica, dar cum primise o mostenire frumusica, nu mai profesa iar acasa la bunici, la vechiul pian, incerca sa compuna cite ceva mici piese de muzica la moda sau mai clasice. Zilele treceau si cum bunicul ii lasase o biblioteca uriasa, citise filozofii greci, trecuse la povesti din toata lumea. Dupa un timp incepu sa fie invitata in vizita la coana Marioara, coana Elvira, la nasa Ana. La coana Marioara isi intilni prima oara copilaria – Adriana farmacista cu care se juca ‘Omul negru’ coarda, sotron. Venise si Dida cea in curtea careia puneau un cearceaf drept cortina si jucau teatru facut de ei in fata copiilor si a batrinelor de pe strada. Mai tirziu il intilnise si pe George, acum avocat si secretar de cabinet la un deputat. El il prezenta pe Laurentiu, chiar vecinul ei mutat mai de curind, profesorul de stiinte naturale care i se paru foarte simpatic si citit, cu o vorba domoala.
Pe cind ingrijea de flori, respecta programul de viata cu mare strictete, poposi din zbor alaturi de ea un porumbel. Bucuroasa ii aduse apa si mincare sperind sa nu zboare imediat. A doua zi era tot acolo asteptindu-si cu un gungurit masa. Trecusera doua saptamini si chiar dormea in cutia de carton pe care i-o adusese, iar cind se apropia de el zbura pe umar. Zilele erau mai reci, se apropia toamna asa ca domnisoara Lia indrazni si se duse la vecinul ei, domnul Laurentiu sa-i roage sa-i faca porumbelului o colivie. Vizita se repeta de citeva ori, iar discutiile literare le placura amindorora.
Intr-o zi cind se duse din nou, domnisoara Lia il vazu imbratisind pe cineva cu foarte mare dragoste. Deveni trista, se retrase si nu se mai duse. Cistigase si un concurs de creatie muzicala si pleca citeva saptamini. Pleca la Roma la un simpozion muzical italiano-roman pe tema muzicii preclasice,dar din cind in cind un gind pentru Laurentiu ii aparea in minte si imediat imaginea lui imbratisind o fata.
Se facuse toamna tirziu si domnisoara Lia ii mutase deja colivia porumbelului intr-un hol mic care avea o deschidere permanenta si pe care intra si iesea toata ziua gungurind cu oarecare tupeu pina ii sosea mincarea. Tot acolo mutase si ghivecele de flori si incepu din nou lectura clasicilor,
isi trecu impresiile verii in jurnalul ei. Simbata lucra la tabloul ei ‘Casa batrineasca’, astfel uita iar de viata din afara si se cufunda iar in lucrurile ei prietenoase. Nu mai auzise nimic de domnul Laurentiu si nici nu se interesa in vreun fel. Pusese de mult capat vizitelor.
Asa pe la ora 6 dupa amiaza citea intr-un fotoliu. Aprinsese semineul si alaturi de Descartes asculta un Ghershwin si totul alcatuise o atmosfera perfecta; de-abia, dupa mult timp, auzi aripile si ciocanitul porumbelului cum bateau in geam. Se mira, nu batuse niciodata si intrigata iesi afara. Porumbelul zbura catre ea iar apoi catre un pom. Se duse catre el dar porumbelul zbura mai departe la poarta gungurind o chemare. Asa o chema intr-una catre locuinta domnului Laurentiu. Se fisticii dar intra inauntru, batu la usa si cum nu raspundea nimeni isi facu curaj si intra. Striga dar iar nu-i raspunse nimeni. Speriata cauta peste tot si in bucatarie il gasi pe domnul Laurentiu cazut pe jos inconstient. Chema 112 si nestiind ce sa faca alerga la poarta. Cind venise salvarea nu o mai lasasera in casa nefiind ruda. La spital, a doua zi afla ca domnul Laurentiu facuse un infarct si ca ii datora viata si gindi ca ii datora viata porumbelului. Se duse la spital cu flori si fructe zilnic si porumbelul mergea cu ea la spital si raminea intr-un pom la poarta asteptind. Acolo se intilni cu fata pe care o imbratisase domnul Laurentiu si afla ca era sora lui, stabilita in alt oras si cu care se vedeau mai rar. Dupa doua saptamini domnul Laurentiu veni acasa iar domnisoara Emilia, caci asa o chema si care isi luase numele de Lia doar in cercurile mondene ale navalnicei ei tinereti, ii pregatea zilnic de mincare, ii citea, il ingrijea.
Intr-o seara se sarutara si ea hotari sa-l ingrijeasca acasa la ea. Ii pregati un fotoliu linga semineul aprins, puse un disc cu Beatles si il conduse acolo cu bucuria ca il duce in locul acela placut al ei, acum al lor. El ii dadu un inel de logodna cu o peruzea si se dusera apoi sa-l arate porumbelului. Dimineata porumbelul batu iar in geam si cind iesira afara se aseza intii pe umarul ei, apoi pe umarul lui. Isi lua zborul, mai dadu un ocol casei si se pierdu in zare. De atunci n-a mai venit, dar gindul la el i-a urmarit intrega viata.
marți, 5 februarie 2008
Necazul
Trenul personal era un tren cu vagoane ‘bou-vagon’ si de abia se misca in caldura sufocanta a acelui august, cu toate ferestrele deschise, prin inceputul ala de Baragan, cu opriri in fiecare halta cu citiva calatori in vagon pe la acea ora a amiezi.
Mergeam la coana preoteasa intr-un sat pe malul Prahovei
Acolo unde ciorba de rosii se facea la vederea clientului cu o rosie, doua, rosii-inima de bou, din curte,se treceau prin sita, se dadeau in clocot, se dregeau cu patrunjel si gata ciorba.Intindeai mina si rupeai un ardei usturat.
Popa venea iute cu tuica si preoteasa umplea masa cu brinza proaspata si cu mamaliga invirtita.
Acolo unde cind te duceai la bostana ochii cautau in zadar un sprijin pe cimpia intinsa. Doar rotocoale de vrejuri si scaieti o luau la goana impinse de vintul tarlalelor. Si cerul negru de nouri se lasa jos, jos ca puteai sa-l atingi cu mina. Pe acolo ploua rar, la citeva luni odata.Totdeauna cind ajungeam la bostana se pornea ploaia, incit oamenii ziceau in gluma ca le-am adus-o eu.
Dar mai era mult pina la coana preoteasa.Trenul hodorogea ca un mos, pufaind inaintea fiecarei opriri si scirtiind prelung d’abia d’abia putind sa se opreasca . In vagon ramasesera vreo doua trei cumetre, vreo doi unchesi, noi, citiva tineri si cam atit in toata lungimea vagonului, molesiti, fiecare privind pe geam, fara nici un gind, asa parca prostiti de caldura.
Cumetrele vorbeau incet, dar incet incet incepura sa vorbeasca mai tare, mai tare, pina cind tot vagonul era strabatut de glasurile lor.Vorbeau de treburile gospodariei, de animale, de curatenie, de rufe. ‘Trebuie sa pun miine la spalat, ca am o groaza de rufe si ma bate ala mare la cap ca-i trebui camasa noua sa se duca la bal simbata.’ ‘Dar nu se poate cumatra –zice ailalta – ca e sarbatoare mare miine, e Adormirea Maicii Domnului si e mare pacat sa speli.’ ‘E ce sa fac, azi am fost la oras… ‘se tingui cumatra. Se facu liniste, toti incepind in gind sa cumpaneasca daca ar trebui sa spele femeia sau nu. Deodata in linistea vagonului – un unches ‘ Eh, ce sa faca si bietul roman, asa-i, cind sa se apuce si el de o treaba, iaca vine o sarbatoare.’
Mergeam la coana preoteasa intr-un sat pe malul Prahovei
Acolo unde ciorba de rosii se facea la vederea clientului cu o rosie, doua, rosii-inima de bou, din curte,se treceau prin sita, se dadeau in clocot, se dregeau cu patrunjel si gata ciorba.Intindeai mina si rupeai un ardei usturat.
Popa venea iute cu tuica si preoteasa umplea masa cu brinza proaspata si cu mamaliga invirtita.
Acolo unde cind te duceai la bostana ochii cautau in zadar un sprijin pe cimpia intinsa. Doar rotocoale de vrejuri si scaieti o luau la goana impinse de vintul tarlalelor. Si cerul negru de nouri se lasa jos, jos ca puteai sa-l atingi cu mina. Pe acolo ploua rar, la citeva luni odata.Totdeauna cind ajungeam la bostana se pornea ploaia, incit oamenii ziceau in gluma ca le-am adus-o eu.
Dar mai era mult pina la coana preoteasa.Trenul hodorogea ca un mos, pufaind inaintea fiecarei opriri si scirtiind prelung d’abia d’abia putind sa se opreasca . In vagon ramasesera vreo doua trei cumetre, vreo doi unchesi, noi, citiva tineri si cam atit in toata lungimea vagonului, molesiti, fiecare privind pe geam, fara nici un gind, asa parca prostiti de caldura.
Cumetrele vorbeau incet, dar incet incet incepura sa vorbeasca mai tare, mai tare, pina cind tot vagonul era strabatut de glasurile lor.Vorbeau de treburile gospodariei, de animale, de curatenie, de rufe. ‘Trebuie sa pun miine la spalat, ca am o groaza de rufe si ma bate ala mare la cap ca-i trebui camasa noua sa se duca la bal simbata.’ ‘Dar nu se poate cumatra –zice ailalta – ca e sarbatoare mare miine, e Adormirea Maicii Domnului si e mare pacat sa speli.’ ‘E ce sa fac, azi am fost la oras… ‘se tingui cumatra. Se facu liniste, toti incepind in gind sa cumpaneasca daca ar trebui sa spele femeia sau nu. Deodata in linistea vagonului – un unches ‘ Eh, ce sa faca si bietul roman, asa-i, cind sa se apuce si el de o treaba, iaca vine o sarbatoare.’
Cactusul
Cactusul statea acolo de mult timp. In fiecare an ii schimbau pamintul, il udau odata pe saptamina, ii puneau si ingrasaminte si cactusul facea muguri, facea si boboci dar flori nu facuse niciodata. La inceput intrebasera specialistii, mai luasera si alti cactusi pentru comparatie. Toti faceau flori, dar acesta nu. Crescuse in inaltime cam cit un brat de om, gros cit bratul unui om musculos in partea dinspre umar.
Uitasera de el si il ingrijeau din inertie odata cu celelalte flori, o groaza de muscate si de trandafiri japonezi de ghiveci. Dar acum aveau alte treburi cu serviciul, curetenia casei si masa de aniversare. In curind faceau 25 de ani de la casatorie si aveau sa vina ‘aia mici’- arhitectii Iovescu si ‘aia mari’- calculatoristii Anton si poate si nepoata Sofia. Trebuiau sa pregateasca menu-ul si pina la urma se hotarisera la un salau rasol cu un Sovignion alb demisec de 5 – 6 ani si apoi o friptura de porc la tava in sos de vin cu o Feteasca neagra de Valea Calugareasca tot de vreo 6 ani. Desertul a fost stabilit – o crema de zahar ars.
O saptamina de munca si toate erau cumparate, facute, totul aranjat si de aniversare venira cu mic cu mare. Masa a fost reusita si discutiile sau intins destul de tirziu. Au desfacut cadourile si au fost destule, de la toti pentru toti.
Era seara tirziu cind cineva a observat vechiul cactus.
Facuse unsprezece flori foarte mari,albe cu irizatii lila, deschise toate, cu un parfum suav, imbatator.
Cadoul cactusului.
Uitasera de el si il ingrijeau din inertie odata cu celelalte flori, o groaza de muscate si de trandafiri japonezi de ghiveci. Dar acum aveau alte treburi cu serviciul, curetenia casei si masa de aniversare. In curind faceau 25 de ani de la casatorie si aveau sa vina ‘aia mici’- arhitectii Iovescu si ‘aia mari’- calculatoristii Anton si poate si nepoata Sofia. Trebuiau sa pregateasca menu-ul si pina la urma se hotarisera la un salau rasol cu un Sovignion alb demisec de 5 – 6 ani si apoi o friptura de porc la tava in sos de vin cu o Feteasca neagra de Valea Calugareasca tot de vreo 6 ani. Desertul a fost stabilit – o crema de zahar ars.
O saptamina de munca si toate erau cumparate, facute, totul aranjat si de aniversare venira cu mic cu mare. Masa a fost reusita si discutiile sau intins destul de tirziu. Au desfacut cadourile si au fost destule, de la toti pentru toti.
Era seara tirziu cind cineva a observat vechiul cactus.
Facuse unsprezece flori foarte mari,albe cu irizatii lila, deschise toate, cu un parfum suav, imbatator.
Cadoul cactusului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)