dedicata nepotelei mele Sofia
Parerea mea proprie este ca Piticii sunt subapreciati.
Si mai ales Piticele !
Nu ma refer la oameni mici de inaltime, ci la Piticii adevarati, ca Tom Degetel, sau Piticii din Alba ca Zapada, iar ca spiridus l-as fi adaugat si pe Jiminy Cricket (constiinta lui Pinocchio), dar o sa motivati ca era greiere si nu Pitic.
Ganditi-va de cati zeci de ani nu au mai aparut in povesti si cat bine faceau ei, au cazut in uitare si pe nedrept.
Iar la Pitice si mai rau, apare doar foarte rar in cate o cronica o mentiune sumara despre vreo Pitica. A aparut ceva demult despre mine, Degetica, mai e o spiridusa in povestea lui Peter Pan, dar in rest…?…
Deunazi, m-am intalnit cu o Pitica, care se intalnise la randul ei cu o Pitica ce fusese martora la povestea in plina desfasurare a unei Pitice de origine spaniola. Asa mi-a ajuns si mie la ureche povestea Iniei (asa o chema pe Pitica). Era o Pitica sprintara, vesela si cu mult farmec…
…Locuia la Barcelona, se simtea bine acolo, se amesteca printre turisti si afla cate ceva din viata fiecaruia, se lasa purtata de acestia dintr-un loc in altul si cand se satura se muta la alt turist.
Piticii sunt mult mai mici decat vi-i inchipuiti, locul lor preferat este sa stea in urechea oamenilor si sa le asculte gandurile (tineti minte cum statea Tom Degetel in urechea cailor si le sufla incotro sa mearga).
Inia era mai comoda din fire si-i placea sa aleaga urechile mai confortabile. Unele sunt mici, inghesuite, strambe, nici nu are loc suficient sa-si intinda masuta, scaunelul, patutul, veioza, toaleta de machiaj, floarea preferata si cufarul cu multe salopete roz.
In ziua aceea a avut noroc. A gasit un cuplu tanar, in luna de miere, un baiat ciufulit si cam zanatec din fire si o fata cu parul lung si matasos, inconjurata de un parfum placut.
I-a apreciat repede cu un ochi bine format si amandoi pareau ca poseda niste “locuinte” confortabile. L-a ales pe el pentru ca parea o idee mai mare spatiul si ceva mai luminos, intra mai mult soare, parul lung si des al fetei i-ar fi acoperit toata fereastra. A gasit urechea moale si confortabila, se simtea rasfatata. A ales strategic urechea dreapta, pentru ca atunci cand indragostiti se tineau de mana, putea sari usor de pe umarul unuia pe al celuilalt.
Si asa a inceput calatoria Iniei.
Pe la Sagrada Familia, casa Mila, parcul Guell… Stia toate obiectivele turistice, dar nu se putea satura de ele, ar fi putut fi un foarte bun ghid, chiar completand amanunte picante despre fiecare.
Au ajuns in sfarsit si la casa Batllo, preferata ei, cu balcoanele ca niste masti ce par a se uita la tine, cu unduirile ei ce te atrag, avea ceva mistic in general. Un sentiment de mister o stapanea de cate ori intra acolo.
Acum mai mult ca in alte dati, Inia simtea atmosfera incarcata.
Au vizitat toate camerele si nu s-a intamplat nimic. Se mai linistise. Doar in ultima camera era pusa in tocul usii o ramurica de vasc, ramasa de la Revelionul ce abia trecuse. Indragostitii nostrii au profitat de ocazie si s-au sarutat. Cam lung sarutul, parca nu se mai termina. Inia se incurcase in parul fetei si nu mai vedea nimic. Totul era neclar si intunecat si ramurile vascului pareau ca ajungeau acum pana la ei, se incolaceau in jurul lor, nu le mai dadeau drumul si apoi…intuneric…
Cand au deschis ochii, ametiti si buimaci, au vazut ca sunt intr-o padure.
Ce ciudata padure !
Pomii incalciti, cu crengile rasucite ce pareau ca se intind amenintator spre tine. Arbori batrani cu scorburi cu mii de ochi ce te fixau.
Speriati indragostitii, stateau stransi unul in altul, fara sa faca nici o miscare.
Induiosata Inia li s-a prezentat, sperand ca poate toti trei impreuna vor gasii o solutie.
- Dragii mei, eu sunt Inia, si ma gandeam sa pornim la drum, sa nu ne gaseasca noaptea si lighioanele aici.
As zice ca vorbele ei i-au inspaimantat si mai tare, caci au sarit, ca si cum ar fi stat pe coji de nuci si dintii ei mici si ascutiti au simtit coaja pomului in care aterizat, dupa ce baiatul a inceput sa se scuture brusc, sa scape de ce avea pe umar. Intr-un final s-au lamurit ca fiinta ei este total inofensiva si plapanda si-au cerut scuze si s-au prezentat si ei la randul lor.
- Eu sunt “El”, a spus baiatul ciufulit.
- Iar eu sunt “Ea”, a spus fata suav si timid.
Si asa au plecat Inia, Ea si El la drum, in directia precisa “unde au vazut cu ochii”.
Au mers ce-au mers, pana ce a inceput sa se lase seara si au hotarat sa se opreasca langa un arbore batran, cu o scorbura mare cam la inaltimea unui stat de om, ce parea un culcus bun si sigur pentru noapte. Inia era ceva mai favorizata, pentru ca ea avea deja casuta cea frumos amenajata in ureche.
Pe langa arbore trecea un paraias ce susura usor, iar El si Ea in lipsa de alta mancare au baut lacom din apa dulce si limpede. Parea asa buna ca le-a saturat si setea si foamea, apoi s-au culcat multumiti.
Dimineata nu a fost chiar asa buna, as zice chiar deloc. Au ramas toti trei uimiti, pentru ca celor doi indragostiti le crescusera ramurele ca de copac. Baiatului nostru, pe langa parul ciufuluit ii crescusera crengute si avea chiar si un cuib de paie. In cursul zilei ce-a urmat, s-a asezat in el si o pasarica, ce l-a necajit pana la sfarsitul povestii. Fata avea acum mainile cu frunzulite, iar in partea de jos a fustei atarnau radacini.
Rau nu aratau, poate doar putin hippie si cred ca se incadrau mai bine in peisaj.
Au hotarat sa mearga mai departe. Cand li se facea foame si sete, mai poposeau langa un izvor si beau apa, care le potolea ca prin minune pe amandoua.
Dar ca urmare aveau din ce in ce mai multe crengi si radacini din ce in ce mai lungi.
- Nu mai beti apa, le-a strigat Pitica. Nu vedeti ce se intampla ?
- N-avem ce face, au raspuns cei doi cu naduf, noi nu ne putem hrani cu trei graunte, cum faci tu din mica ta provizie, iar daca nu bem apa murim de foame si de sete.
Si asa au mers inca o zi intreaga. Apoi s-au impotmolit aproape de tot. Vai !! Peste noapte radacinile crescusera asa mari si intrasera in pamant, incat erau tintuiti pe loc, ca doi copaci adevarati. Cei doi isi aplecau crengile unul spre altul in semn de dragoste si alinare. Cu greu si-au smuls radacinile din pamant, trasese si Inia de cate un firicel de radacina, ca de ridichea uriasa si abia, abia au reusit sa-si elibereze picioarele.
Acum se deplasau mai greu pentru ca picioarele li se impiedicau unul de celalat, iar radacinile se zbateau tot incercand sa se agate de pamant si sa se fixeze din nou.
Spre dupa-amiaza, le-a rasarit in fata printre copaci o cabana. Avea o curte mare frumoasa, iar in curte o multime de braduti, dar braduti ecologici pentru ca fiecare era plantat intr-un ghiveci. Au tras concluzia ca au ajuns la ocolul silvic si trebuia sa fie deci si padurarul. Au dat de cateva ori ocol ocolului silvic, in speranta de a vedea pe cineva si abia apoi au indraznit sa intre si in curte. El si Ea s-au oprit langa braduti, pentru ca le era greu sa mai urce si treptele cabanei, iar Inia a mers sa vorbeasca cu padurarul. Au iesit apoi in curte Pitica si Padurarul. Era un om batran, de culoare verde, ce parea un intelept.
Inia a inceput sa povesteasca toata patania, repezit si intrerupt pe alocuri de suspinuri si sughituri de plans: cum au baut apa, dar ei nu au nici o vina si cum le-au crescut crengi, desi nu au gresit cu nimic… si tot asa.
- Aha ! a zis batranul. Inseamna ca s-au sarutat sub vasc !
- ???!! de unde stii ?? au intrebat. Si ce legatura are cu ce am patit ?
- Vascul este pus special acolo, pentru ca cei ce se saruta sub el, sa inceapa incercarile “dragostei adevarate”. Si numai cei putini ce reusesc se intorc inapoi, in lumea lor”
- Iar cu cei ce nu se iubesc cu adevarat, ce se intampla cu ei ?
- Ha ! Ha ! Ha ! Pai uitati-va la voi si apoi in jurul vostru si vedeti ce de braduti ecologici avem”
El si Ea s-au speriat cumplit si si-au strans crengile unul in altul.
Gatuita de emotie, Inia a intrebat:
- Si ce se intampla cu bradutii de aici ?
- Pai sa vedem..hmm…a zis mosu’, scarpindu-se in barba. Acestia sunt cei care au ramas nevanduti de Craciun si urmeaza sa fie plantati in parcuri.
- Si care e calea sa reuseasca si sa-si dovedeasca dragostea adevarata ?
- Hmm…asta nu e asa usor, iar apoi daca va zic, eu cum mai fac rost de alti braduti ecologici ?
Dupa multe rugaminti si staruinte, doar ca sa scape de ei, le-a spus.
- Trebuie sa mergeti pana ce gasiti izvorul cu apa vie. De va veti inmuia radacinile in apa vie, radacinile se vor retrage si veti primi inapoi trupul asa cum l-ati avut, dar…Trebuie sa mai treceti o ultima incercare. Din izvorul cu Apa Vie isi trage seva si Arborele Adevarului. Acesta este cel mai batran arbore din padure, mai batran ca Lumea. La partea de jos a tulpinii sale, veti vedea trei scorburi, iar in spatele lor se ascund trei drumuri. De veti ghici si alege drumul bun, va veti intoarce in lumea voastra. De nu… !…si le arata doua ghiveciuri goale, ce stateau rasturnate intr-un colt.
- Glc! au inghitit in sec. Iti multumim, padurare. Alt sfat mai ai sa ne dai ?
- Hmmm…Hmmm…alt sfat nu mai am sa va dau, dar pot sa va ofer doua etichete pe care scrie “Eco” in caz ca nu……si zdrang! zdrang!, le-a capsat etichetele de ramurele.
Restul drumului El si Ea au mers tacuti, tot scuturant din crengi, sa scape de etichetele atarnate. S-au tot invartit in cerc, cale de mai multe zile, dar fara sa gaseasca nici o urma de apa vie.
- Opriti-va ! le-a strigat baiatul. Trebuie sa stam locului si sa ne gandim. Asa nu o sa ajungem nicaieri !
Si au inceput sa se gandeasca. Si s-au gandit, s-au tot gandit, soarele apunea, soarele rasarea si apoi iar apunea si iar rasarea. Pitica simtea ca o sa se transforme in Ganditorul de la Hamangia, daca se mai gandeste mult.
- Stiu ! A strigat intr-o dimineata baiatul. Ati vazut in fiecare dimineata, ca pe partea unde se depune mai multa roua, crengile se micsoreaza? Deci roua este din apa vie. Acum, ce este roua? Este aburul de apa purtat de vant, iar noaptea spre dimineata cand ajunge si se atinge de frunzele noastre reci, se transforma in picaturi de apa vie. Vantul este salvarea noastra, trebuie sa mergem in directia din care bate si vom ajunge la izvorul de apa vie.
Pentru ca nici una din fete nu a gasit un contraargument au plecat cu totii in directia indicata.
Dupa zile si zile de mers, staruinta le-a fost rasplatita si au ajuns la un izvor limpede si stalucitor, iar picaturile ce sareau din apa parea mici cristale.
Acum era momentul sa vada daca Padurarul avusese dreptate. El si Ea s-au asezat pe malul izvorului, tinandu-se cu crengile lipite si si-au intins cat mai mult radacinile in apa. Si-au asteptat, au asteptat asa nemiscati pana seara, pana cand obositi au adormit…
A doua zi dimineata, stateau lungiti unul langa altul, cuprinsi de somnul fericit al diminetii - pitica Inia, un baiat cu chipul senin si parul ciufulit si o fata suava cu parul lung si matasos.
Ura ! din nou cu picioarele libere si cu mainile usoare, ei puteau din nou sa sara si sa se stranga din nou in brate. Mai ramanea sa descopere Arborele Adevarului si se puteau intoarce acasa.
Cu copacul n-a fost greu, caci si-au dat seama ca au dormit chiar la poalele lui.
Mai rau a fost cu alesul scorburii, ce ascundea in spate drumul catre casa.
Aici incepea de fapt proba cea mai grea, a intelegerii si a colaborarii.
Sa va povestesc. Erau trei scorburi, la baza copacului, exact cum spusese padurarul. Prima cu o deschidere larga, mare, cu o portita de aur si in spatele ei se vedea un drum lat, cat o autostrada, cu bancute stanga dreapta. A doua scorbura era putin mai mica, dar tot incapatoare si in spatele ei, un drum ceva mai ingust, dar atat de drept ca se vedea pana hat departe si avea o portita de fier forjat. A treia scorbura ingusta, cam lasata intr-o parte, iar in spatele portitei de lemn, se ivea o potecuta serpuitoare ce urca sus in muntii. Cei drept peisajul era frumos, dar cine se mai gandeste la peisaj, cand gafaie si naduseste.
Si tinerii nostri s-au tot contrat intre ei: ba, ca s-o apuce pe cel mai lat ca ajung cel mai usor acasa, ba pe cel drept, ca nu pot gresii drumul. Ba pe cel din padure, sa admire natura si peisajul (aceasta varianta nu prea avea adepti).
Pana la urma s-au gandit ca drumul spre casa e un fel de metafora a drumului prin viata, cu greutatile si frumusetile ei. Cineva mai cinic ar spune cu greutatile ei, iar pentru cei cu rezistenta si vointa si puterea sa se opreasca si sa admire o clipa feeria vietii si a naturii.
Deci El si Ea s-au strans in brate si au deschis impreuna portita de lemn.
De aici in colo poveste si-a urmat cursul firesc. Diminetile savurau clipele impreuna si aerul curat, ziua urcau din greu muntele pieptis si broboanele de sudoare le apareau pe frunte, iar seara se regaseau unul in bratele celuilalt.
Intr-un final au ajuns la un zid lung, de nu i se vedea capatul. Pesemne era un fel de prelungire a marelui zid chinezesc. In zid era o singura usa, sapata in piatra, ce s-a deschis numai cand au impins-o impreuna.
Mare le-a fost bucuria, cand s-au vazut in camera cu vasc, din Casa Batllo, iar calcaiele le-au sfarait de alergat, pana au iesit in strada.
Aerul diminetii i-a inveselit si s-au strans toti trei in brate.
Si cum le ajunsesera aventurile din luna de miere, au hotarat sa se intoarca in tara lor. Au vrut sa o ia cu ei si pe Pitica, caci o indragisera foarte tare, dar aceasta nu avea pasaport si nu putea sa se suie cu ei in avion (sunt regului foarte stricte acum, chiar si pentru pitici). Cu mare regret s-au despartit si a ramas ca Pitica sa vina cu prima ocazie la ei in Bucuresti.
Si nu a avut mult de asteptat. Pana ce sa decoleze avionul, aparu o barza batrana, cu o basma in cioc, sa le dea premiul meritat pentru ca au trecut testul dragostei adevarate. Barza, pe langa batrana mai era si zapacita, isi dadu seama ca a uitat sa puna si un bebe in basma, cum e obiceiul. Ce sa faca, ce sa faca ? S-a uitat in jur si …o vazu pe Pitica, care facea cu mana de la geamul aeroprtului. Ii povesti Piticii toata patania ei si o ruga se urce ea in batic, ca nu se faca de ras cand va trebui sa le dea cadoul. Daca auzii ca era vorba de El si Ea, Pitica accepta cu mare bucurie. Dar, cand sa merga pe pista sa inmaneze darul…avionul incepuse deja sa decoleze ! Incercase ea sa se tina dupa el, dar avionul era nou, iar barza batrana…Eeee, pana la urma se lasa pagubasa si o lua incet, incet in zbor spre Romania, bineinteles cu Pitica in basma. Ca la orice barza care se respecta, zborul pana la Bucuresti a durat noua luni, timp in care Pitica a simtit ca un miracol, cum se transforma si se mareste intr-un mod gulliveresc (daca putem spune asa).
Intr-un final a ajuns si barza la cei doi si le-a adus un bebe, o fetita cu ochii mici si veseli si roz in obraji.
Chiar si acum, dupa mai multa vreme, cand fetita a mai crescut (Sofia dupa cum au botezat-o), daca te uiti atent din profil, mai pastreaza inca ceva din trasaturile de pitic, nasul in vant si ochii rotunzi si vioi, doar atat ca nu mai incape intr-o ureche.
SFARSIT
marți, 27 ianuarie 2009
joi, 8 ianuarie 2009
Un artist
Mie, Degetica, mi-a placut intotdeuna sa stau pe polita de la soba, alaturi de cana de ceai. Sunt cam de inaltimea ei, iar daca ma ridic un pic pe varfuri si ma aplec usor peste buza ei, imi pot vedea chipul oglindindu-se langa felia de lamaie.
In seara asta imi luasem locul favorit, la caldura, inconjurata de copii pe scaunele. Sunt copiii vecinilor care vin seara pentru povesti.
“Spune-ne o poveste, spune-ne o poveste, te rugam!”
Cand ma pregateam sa incep, ca sa nu-i dezamagesc, se tranti o fereastra si vantul intra in camera. Ca un sarpe se incolaci in jurul copiilor si-i strabatu ca un fior. Nu mica ne-a fost mirarea apoi, cand am vazut ca vantul nu mai pleaca si a ramas intre noi suierand.
“Ce-i vantule ?” il intreb eu mai curajoasa, in timp ce tremuram ca frunza.
“Iaca, sunt ostenit tare, ca m-a alergat Gerul si am intrat si eu aici, in speranta de a gasi un loc sa ma ascund.”
Atunci, m-am uitat mai atenta la vant si am vazut ca suieratul lui nu era amenintator, ci mai mult semana cu gafaitul unui om dupa ce a alergat mult.
Mi s-a facut mila de el si l-am ascuns sub dusumea. Mai tremura inca, puteam vedea scaunelele copiilor cum salta din cand in cand de la podea.
Atunci a aparut gerul napraznic, lovindu-se manios de ferestre. Flori de gheata au aparut la geam, chiciuri s-au intins pe ramurile copacilor, apa a inghetat pe lacuri, aerul a incremenit. Dar la noi in casuta n-a reusit sa intre. Geamurile au rezistat si dogoarea sobei l-a tinut la distanta.
Incet, incet ne-am revenit in fire si am inceput sa chicotim intre noi. Intr-un tarziu i-a trecut spaima si vantului, a iesit de sub dusumea, sufland usor ca un zefir si s-a tolanit cuminte pe presul de langa soba.
Obositi, copiii au inceput sa caste si s-au cocotat cu totii in varful patului, inghesuindu-se unii in altii, pentru a le fi mai cald.
La lumina focului, vantul a inceput sa-si depene povestea:
“Eu am o fire mai de artist, calatoresc mult, vad multe si apoi, ce imi place, desenez pe unde pot, in colbul drumului, in zapada iernii, oriunde.
Ce va povestesc se intampla demult, eram cu totii mai tineri. Era iarna si ma plimbam cu ochii mai mult in pamant, cufundat in gandurile mele. Cand am ridicat ochii, am vazut ca ma aflam la portile unui palat de gheata.
Ce minunatie, ce arhitectura, iar interioarele sale aveau ceva din perfectiunea unei flori de gheata. De cand l-am vazut, nu mi l-am mai putut scoate din minte, il visez intr-una.
Stapanii lui sunt foarte trufasi, Contele Ger si Printesa Iarna. De cate ori se apropie cineva de castel incearca sa-l alunge, pentru a nu le strica linistea.
Si de atunci se repeta povestea in fiecare iarna, eu incerc sa ma apropii sa admir palatul, Gerul ma intampina si ma urmareste, pana cand eu reusesc sa ma pitesc in vreun cotlon si scap de el.
Numai spre primavara, cand se inmoaie pamantul, iar Gerul se scurge neputincios in crapaturile acestuia, odata cu zapada topita, atunci ma pot apropia si eu de castel. Dar in locul castelului de gheata se gaseste o balta, cu apa limpede si stralucitoare…
… Dar la anul, tot voi reusi eu !”
Putin trist, dar cu hotarare si perseverenta in glas, sa-si mai vada dragostea efemera, vantul a adormit.
A doua zi ne-am trezit si eu si copiii, dar nici urma de vant. Am crezut ca am visat, dar langa soba, pe o bucata de hartie, era desenat cu un taciune, palatul de gheata.
“Ce mare artist ar fi putut fi!”, mi-am soptit eu.
”Sau poate ca e. Ganditi-va! Babele, Sfinxul si alte minuni ce le-a lasat in urma sa.”
Multumita ca am intalnit o asa mare personalitate, eu, Degetica, m-am suit pe polita de la soba, m-am inaltat pe varfuri peste buza canii ce ma astepta si am inceput sa-mi beau tacticoasa ceaiul de dimineata.
In seara asta imi luasem locul favorit, la caldura, inconjurata de copii pe scaunele. Sunt copiii vecinilor care vin seara pentru povesti.
“Spune-ne o poveste, spune-ne o poveste, te rugam!”
Cand ma pregateam sa incep, ca sa nu-i dezamagesc, se tranti o fereastra si vantul intra in camera. Ca un sarpe se incolaci in jurul copiilor si-i strabatu ca un fior. Nu mica ne-a fost mirarea apoi, cand am vazut ca vantul nu mai pleaca si a ramas intre noi suierand.
“Ce-i vantule ?” il intreb eu mai curajoasa, in timp ce tremuram ca frunza.
“Iaca, sunt ostenit tare, ca m-a alergat Gerul si am intrat si eu aici, in speranta de a gasi un loc sa ma ascund.”
Atunci, m-am uitat mai atenta la vant si am vazut ca suieratul lui nu era amenintator, ci mai mult semana cu gafaitul unui om dupa ce a alergat mult.
Mi s-a facut mila de el si l-am ascuns sub dusumea. Mai tremura inca, puteam vedea scaunelele copiilor cum salta din cand in cand de la podea.
Atunci a aparut gerul napraznic, lovindu-se manios de ferestre. Flori de gheata au aparut la geam, chiciuri s-au intins pe ramurile copacilor, apa a inghetat pe lacuri, aerul a incremenit. Dar la noi in casuta n-a reusit sa intre. Geamurile au rezistat si dogoarea sobei l-a tinut la distanta.
Incet, incet ne-am revenit in fire si am inceput sa chicotim intre noi. Intr-un tarziu i-a trecut spaima si vantului, a iesit de sub dusumea, sufland usor ca un zefir si s-a tolanit cuminte pe presul de langa soba.
Obositi, copiii au inceput sa caste si s-au cocotat cu totii in varful patului, inghesuindu-se unii in altii, pentru a le fi mai cald.
La lumina focului, vantul a inceput sa-si depene povestea:
“Eu am o fire mai de artist, calatoresc mult, vad multe si apoi, ce imi place, desenez pe unde pot, in colbul drumului, in zapada iernii, oriunde.
Ce va povestesc se intampla demult, eram cu totii mai tineri. Era iarna si ma plimbam cu ochii mai mult in pamant, cufundat in gandurile mele. Cand am ridicat ochii, am vazut ca ma aflam la portile unui palat de gheata.
Ce minunatie, ce arhitectura, iar interioarele sale aveau ceva din perfectiunea unei flori de gheata. De cand l-am vazut, nu mi l-am mai putut scoate din minte, il visez intr-una.
Stapanii lui sunt foarte trufasi, Contele Ger si Printesa Iarna. De cate ori se apropie cineva de castel incearca sa-l alunge, pentru a nu le strica linistea.
Si de atunci se repeta povestea in fiecare iarna, eu incerc sa ma apropii sa admir palatul, Gerul ma intampina si ma urmareste, pana cand eu reusesc sa ma pitesc in vreun cotlon si scap de el.
Numai spre primavara, cand se inmoaie pamantul, iar Gerul se scurge neputincios in crapaturile acestuia, odata cu zapada topita, atunci ma pot apropia si eu de castel. Dar in locul castelului de gheata se gaseste o balta, cu apa limpede si stralucitoare…
… Dar la anul, tot voi reusi eu !”
Putin trist, dar cu hotarare si perseverenta in glas, sa-si mai vada dragostea efemera, vantul a adormit.
A doua zi ne-am trezit si eu si copiii, dar nici urma de vant. Am crezut ca am visat, dar langa soba, pe o bucata de hartie, era desenat cu un taciune, palatul de gheata.
“Ce mare artist ar fi putut fi!”, mi-am soptit eu.
”Sau poate ca e. Ganditi-va! Babele, Sfinxul si alte minuni ce le-a lasat in urma sa.”
Multumita ca am intalnit o asa mare personalitate, eu, Degetica, m-am suit pe polita de la soba, m-am inaltat pe varfuri peste buza canii ce ma astepta si am inceput sa-mi beau tacticoasa ceaiul de dimineata.
sâmbătă, 3 ianuarie 2009
Curiozitatea
Le urmaresc de multi ani in fiecare dimineata si nu ma plictisesc. Zeci de puncte negre impanzesc cerul si se rotesc ametitor, apoi in mod ciudat, fix la sase si jumatate, se aseaza una langa alta pe crengile copacului de vis-a-vis. Au o precizie elvetiana. Apoi vine ultima, separat de ele, din cu totul alta directie si se aseaza deasupra lor pe creanga din varf.
Aceasta e o cioara cu o pana sura - caci despre ciori am vorbit si mai ‘nainte – ce pare ca le domina pe celelalte.
Si acum, dupa atatia ani, mi se umezesc mustatile de pofta cand o vad. Oricum nu mi-ar placea, pare atoasa, iar eu sunt o pisica delicata.
Cioara cea sura, vine dinspre casuta rosie din vale. E o casuta ingrijita cu peretii rosii, cu o arcada alba la intrare si multe flori in curte. Poate e putin cam tipator vopsita, dar oricum e mult mai bine, decat casele darapanate din jurul ei.
E casuta ghicitoarei Eva, toata mahalaua a auzit de ea. N-a vazut-o nimeni pana acum, doar fetele ei ies uneori in sat dupa cumparaturi.
In dimineata asta ritualul se repeta, venira ciorile, veni si cioara ghicitoarei Eva si se aseaza pe craca de sus, dar…E ceva, ori ca nu m-am spalat eu inca bine pe ochi, ori e o iluzie optica, pentru ca mi se pare ca cioara sura, in dimineata asta, are doua pene gri in loc de una. Poate e doar prima raza de soare, ce o face sa arate diferit, dar oricum mi-am propus sa o urmaresc atent si in zilele urmatoare.
Da, da, am avut dreptate, ca deobicei. A doua zi i-a mai aparut o pana gri, dar in partea cealalta, a patra zi mi se pare ca e toata putin mai deschisa la culoare, iar in a cincea, daca vad bine la departare, mi se pare ca i-a aparut chiar si una alba.
Ciudat lucru, daca o mai tine mult asa, se transforma in porumbel.
Trebuie sa o urmaresc. E ianuarie si nu prea imi vine sa ies din casa, nu prea imi place mie in general sa ies din casa, dar asa ceva e prea mult pentru curiozitatea unei pisici.
M-am intins un pic si mi-am zburlit blanita si am pornit pitulat dupa cioara, catre casuta ghicitoarei.
De intrat in curte a fost usor, gratiile rare de la gard, permit unei pisici sa se strecoare. Pentru a intra in casa a trebuit sa astept un pic. Nu puteam intra ca cioara, care se coborase pe hornul casei. Sunt si cam greoaie si cam tematoare sa ma cocot pe acoperisuri, iar ideea de a ma umple de cenusa, ma face sa mi se zbarleasca blana. Deci am asteptat civilizat sa deschida una din fetele babii geamul, sa se aeriseasca. Cu o saritura eram pe pervaz si apoi in casa.
Nu am apucat sa ma uit prea mult prin prejur, pentru ca atentia mi-a fost atrasa de o usa deschisa, in capatul unui hol intunecos, unde o lumina ca o flama se aprindea si se stingea apoi imediat. Pentru cateva secunde am vazut luminata cioara, care se uita lacoma catre ceva ce nu vedeam.
M-am apropiat, am intrat in camera intunecoasa si m-am pitit sub o masa, in spatele unei galeti rasturnate. La lumina slaba am inceput sa disting conturul babei, cu o salba la gat si un turban rosu cu puncte albe. Alaturi de ea o copaie, in care se imbaia o fata, sau mai bine zis o femeie. Ciudat lucru ca apa de imbaiat, era de fapt lapte, in care erau aruncate dezordonat mici obiecte de aur, pietre nestemate albe si alte lucruri ce se potriveau mai degraba in palatul unui print, dacat in casa unei ghicitoare.
Cioara noastra, ca orice cioara care se respecta, nu isi putea dezlipii ochii de la pietrele stralucitoare si cred ca se visa plecand cu una, doua sau trei pietre in cioc.
M-am uitat mai bine si la femeie, destul de tinerica, un pic grasuta si cu pielea cam negricioasa, parul negru, sarmos, aranjat cam alandala. Ea era subiectul acestei bai si al descantecului:
Pielea ta sa se albeasca,
Precum laptele in care te imbai,
Parul tau sa fie ca matasea,
Sa prinda culoarea,
Aurului ce-l atingi.
Infatisarea ta sa fie,
La fel de pretioasa,
Precum nestematele
Ce le prinzi in palme.
Barbatului ce-l doresti,
Sa-i pici cu tronc !!
In a douasprezecea zi,
A celei de-a douasprezecea bai,
Toate aceste vor fi implinite !!
Si buff!! a trantit ghicitoarea un pumn de pulbere aurie in laptele din albie. O lumina puternica aparu si zeci de scantei sarira. Abia daca am avut timp sa ma feresc, dar o scanteie tot mi-a atins blana si ce sa vezi, mi-a aparut o pata alba, pe blana gri de pe spate, iar cioara…ha…ce statuse cu gatul intins sa vada bine, avea acum capul alb.
Ma grabii sa plec, pana nu ma vede nimeni si nu ramanea decat sa sper ca stapana mea sa nu vada pata alba in plus si sa ma dea afara zicand ca sunt alta pisica. Mi-am facut calculul sa ma intorc peste o saptamana. Vedeam eu cioara cum se albeste de cinci zile, iar baba zisese cu totul dousprezece.
Zis si facut, mi-am petrecut acasa toata saptamana, dar nu va povestesc ca in sufletul meu ardeam de nerabdare sa vina a dousprezecea zi si ca sa a spun drept, speram sa gasesc si un antidot la albire, ca ma cam chinuiam sa-mi acopar tot timpul pata alba cu coada, cam scurta si cam stramba de la natura.
In ziua mult asteptata, dis de dimineata, m-am infiintat langa casa babei si am procedat exact ca data trecuta. Am asteptat pana una din fete a deschis geamul si tusti!! in casa. Taman la timp, erau la baie si la descantece. Imi reiau postul dupa galeata si privesc. A durat totul vreun sfert de ceas, vreme in care ghicitoarea s-a rotit de vreo zece dati in jurul fetei, aruncand tot felul de lucruri in apa, de ieseau numai scantei si lumini.
Cam cand se scurse si ultimul fir de nisip al clepsidrei, ce masura un sfert de ceas, scoate baba din apa o fata cu parul ca o raza de soare, cu trupul suplu si pielea alba de te dureau ochii. Apoi fata s-a imbracat si se pregatea sa plece.
Putin dezamagita ca nu s-a mai intamplat si alceva, ma pregateam sa o sterg si eu pe fereastra, cand numai ce o aud pe fata ca o intreaba pe baba:
“Mare Ghicitoare Eva, e permanent descantecul tau ?”
Va dati seama ca am ciulit urechile, doar eram direct interesata.
“Nimic nu e permanet, fata babii…Descantecul tine doar o luna de zile, daca barbatul ce se va indragosti de tine ramane indragostit si dupa o luna de zile, atunci vei ramane cu chipul de acum; de nu, peste o luna iti vei recapata infatisarea dinainte”
Acestea fiind spuse, s-au despartit.
Speriata si ferindu-ma sa ma intalnesc in cale cu orice cotoi care ar putea sa se indragosteasca iremediabil de mine, m-am intors incet si pe ocolite acasa.
Am vazut apoi acasa, ca in curiozitatea mea, m-am apropiat prea mult de albie la descantec si m-am pomenit si cu varful cozii alb, iar acum ma chinui sa ascund cele doua pete, punand exact varful cozii, in exact centrul petei de pe spate.
Mi-am petrecut apoi un ianuarie plin de teama, dar am scapat cu bine, nici un cotoi nu s-a indragostit de mine in luna aceea si in cele din urma am scapat si de petele albe, blana de pe spate si coada recapatandu-si griul lor stralucitor. Am vazut ca nici cioara nu a cazut cu tronc! la vreun cioroi pentru ca si-a reluat acum culoarea si locul intre ciori.
Cat despre femeie … nu stiu … nu am mai vazut-o pe la baba.
Eu sunt doar o pisica, dar poate nu conteaza cum arati, mai degraba sa-ti fie teama de ce naravuri ai, caci eu ca Stan Patitu’ am prins mare frica fata de curiozitatea care ma stapaneste.
… si oricum, dupa parerea mea, toti oamenii arata la fel…!
Aceasta e o cioara cu o pana sura - caci despre ciori am vorbit si mai ‘nainte – ce pare ca le domina pe celelalte.
Si acum, dupa atatia ani, mi se umezesc mustatile de pofta cand o vad. Oricum nu mi-ar placea, pare atoasa, iar eu sunt o pisica delicata.
Cioara cea sura, vine dinspre casuta rosie din vale. E o casuta ingrijita cu peretii rosii, cu o arcada alba la intrare si multe flori in curte. Poate e putin cam tipator vopsita, dar oricum e mult mai bine, decat casele darapanate din jurul ei.
E casuta ghicitoarei Eva, toata mahalaua a auzit de ea. N-a vazut-o nimeni pana acum, doar fetele ei ies uneori in sat dupa cumparaturi.
In dimineata asta ritualul se repeta, venira ciorile, veni si cioara ghicitoarei Eva si se aseaza pe craca de sus, dar…E ceva, ori ca nu m-am spalat eu inca bine pe ochi, ori e o iluzie optica, pentru ca mi se pare ca cioara sura, in dimineata asta, are doua pene gri in loc de una. Poate e doar prima raza de soare, ce o face sa arate diferit, dar oricum mi-am propus sa o urmaresc atent si in zilele urmatoare.
Da, da, am avut dreptate, ca deobicei. A doua zi i-a mai aparut o pana gri, dar in partea cealalta, a patra zi mi se pare ca e toata putin mai deschisa la culoare, iar in a cincea, daca vad bine la departare, mi se pare ca i-a aparut chiar si una alba.
Ciudat lucru, daca o mai tine mult asa, se transforma in porumbel.
Trebuie sa o urmaresc. E ianuarie si nu prea imi vine sa ies din casa, nu prea imi place mie in general sa ies din casa, dar asa ceva e prea mult pentru curiozitatea unei pisici.
M-am intins un pic si mi-am zburlit blanita si am pornit pitulat dupa cioara, catre casuta ghicitoarei.
De intrat in curte a fost usor, gratiile rare de la gard, permit unei pisici sa se strecoare. Pentru a intra in casa a trebuit sa astept un pic. Nu puteam intra ca cioara, care se coborase pe hornul casei. Sunt si cam greoaie si cam tematoare sa ma cocot pe acoperisuri, iar ideea de a ma umple de cenusa, ma face sa mi se zbarleasca blana. Deci am asteptat civilizat sa deschida una din fetele babii geamul, sa se aeriseasca. Cu o saritura eram pe pervaz si apoi in casa.
Nu am apucat sa ma uit prea mult prin prejur, pentru ca atentia mi-a fost atrasa de o usa deschisa, in capatul unui hol intunecos, unde o lumina ca o flama se aprindea si se stingea apoi imediat. Pentru cateva secunde am vazut luminata cioara, care se uita lacoma catre ceva ce nu vedeam.
M-am apropiat, am intrat in camera intunecoasa si m-am pitit sub o masa, in spatele unei galeti rasturnate. La lumina slaba am inceput sa disting conturul babei, cu o salba la gat si un turban rosu cu puncte albe. Alaturi de ea o copaie, in care se imbaia o fata, sau mai bine zis o femeie. Ciudat lucru ca apa de imbaiat, era de fapt lapte, in care erau aruncate dezordonat mici obiecte de aur, pietre nestemate albe si alte lucruri ce se potriveau mai degraba in palatul unui print, dacat in casa unei ghicitoare.
Cioara noastra, ca orice cioara care se respecta, nu isi putea dezlipii ochii de la pietrele stralucitoare si cred ca se visa plecand cu una, doua sau trei pietre in cioc.
M-am uitat mai bine si la femeie, destul de tinerica, un pic grasuta si cu pielea cam negricioasa, parul negru, sarmos, aranjat cam alandala. Ea era subiectul acestei bai si al descantecului:
Pielea ta sa se albeasca,
Precum laptele in care te imbai,
Parul tau sa fie ca matasea,
Sa prinda culoarea,
Aurului ce-l atingi.
Infatisarea ta sa fie,
La fel de pretioasa,
Precum nestematele
Ce le prinzi in palme.
Barbatului ce-l doresti,
Sa-i pici cu tronc !!
In a douasprezecea zi,
A celei de-a douasprezecea bai,
Toate aceste vor fi implinite !!
Si buff!! a trantit ghicitoarea un pumn de pulbere aurie in laptele din albie. O lumina puternica aparu si zeci de scantei sarira. Abia daca am avut timp sa ma feresc, dar o scanteie tot mi-a atins blana si ce sa vezi, mi-a aparut o pata alba, pe blana gri de pe spate, iar cioara…ha…ce statuse cu gatul intins sa vada bine, avea acum capul alb.
Ma grabii sa plec, pana nu ma vede nimeni si nu ramanea decat sa sper ca stapana mea sa nu vada pata alba in plus si sa ma dea afara zicand ca sunt alta pisica. Mi-am facut calculul sa ma intorc peste o saptamana. Vedeam eu cioara cum se albeste de cinci zile, iar baba zisese cu totul dousprezece.
Zis si facut, mi-am petrecut acasa toata saptamana, dar nu va povestesc ca in sufletul meu ardeam de nerabdare sa vina a dousprezecea zi si ca sa a spun drept, speram sa gasesc si un antidot la albire, ca ma cam chinuiam sa-mi acopar tot timpul pata alba cu coada, cam scurta si cam stramba de la natura.
In ziua mult asteptata, dis de dimineata, m-am infiintat langa casa babei si am procedat exact ca data trecuta. Am asteptat pana una din fete a deschis geamul si tusti!! in casa. Taman la timp, erau la baie si la descantece. Imi reiau postul dupa galeata si privesc. A durat totul vreun sfert de ceas, vreme in care ghicitoarea s-a rotit de vreo zece dati in jurul fetei, aruncand tot felul de lucruri in apa, de ieseau numai scantei si lumini.
Cam cand se scurse si ultimul fir de nisip al clepsidrei, ce masura un sfert de ceas, scoate baba din apa o fata cu parul ca o raza de soare, cu trupul suplu si pielea alba de te dureau ochii. Apoi fata s-a imbracat si se pregatea sa plece.
Putin dezamagita ca nu s-a mai intamplat si alceva, ma pregateam sa o sterg si eu pe fereastra, cand numai ce o aud pe fata ca o intreaba pe baba:
“Mare Ghicitoare Eva, e permanent descantecul tau ?”
Va dati seama ca am ciulit urechile, doar eram direct interesata.
“Nimic nu e permanet, fata babii…Descantecul tine doar o luna de zile, daca barbatul ce se va indragosti de tine ramane indragostit si dupa o luna de zile, atunci vei ramane cu chipul de acum; de nu, peste o luna iti vei recapata infatisarea dinainte”
Acestea fiind spuse, s-au despartit.
Speriata si ferindu-ma sa ma intalnesc in cale cu orice cotoi care ar putea sa se indragosteasca iremediabil de mine, m-am intors incet si pe ocolite acasa.
Am vazut apoi acasa, ca in curiozitatea mea, m-am apropiat prea mult de albie la descantec si m-am pomenit si cu varful cozii alb, iar acum ma chinui sa ascund cele doua pete, punand exact varful cozii, in exact centrul petei de pe spate.
Mi-am petrecut apoi un ianuarie plin de teama, dar am scapat cu bine, nici un cotoi nu s-a indragostit de mine in luna aceea si in cele din urma am scapat si de petele albe, blana de pe spate si coada recapatandu-si griul lor stralucitor. Am vazut ca nici cioara nu a cazut cu tronc! la vreun cioroi pentru ca si-a reluat acum culoarea si locul intre ciori.
Cat despre femeie … nu stiu … nu am mai vazut-o pe la baba.
Eu sunt doar o pisica, dar poate nu conteaza cum arati, mai degraba sa-ti fie teama de ce naravuri ai, caci eu ca Stan Patitu’ am prins mare frica fata de curiozitatea care ma stapaneste.
… si oricum, dupa parerea mea, toti oamenii arata la fel…!
joi, 1 ianuarie 2009
Incep povestile Degeticai
De mult de tot, pe malul raului ce susura usor, Batranu’ i-a depanat Degeticai, cateva din povestile lui. Smechera Degetica le-a infasurat pe fusul ce-l purta mereu la ea si le-a pitit in tolba.
Intr-o seara de iarna, la gura sobei, cand si-a adus aminte de fus, a scos fusul, a scos si vartelnita, a prins capatul primei povesti de primul picior al vartelnitei (din cele 4) si a inceput sa o desfasoare incetisor…
Pisica torcea…, ceaiul aburea pe polita sobei…, pe ferestre mai aparea din cand in cand cate o stea de gheata…, iar sub brad se rostogolira incet cateva portocale…
Intr-o seara de iarna, la gura sobei, cand si-a adus aminte de fus, a scos fusul, a scos si vartelnita, a prins capatul primei povesti de primul picior al vartelnitei (din cele 4) si a inceput sa o desfasoare incetisor…
Pisica torcea…, ceaiul aburea pe polita sobei…, pe ferestre mai aparea din cand in cand cate o stea de gheata…, iar sub brad se rostogolira incet cateva portocale…
Legenda portocalelor
pentru Mala, Nuti, Nutica, Anca si Anca
si alti stapani de plantatii asemenea lor
Si toata lumea crede ca Mos Craciun locuieste la Pol……HA !
De mult de tot, Batranu’ i-a spus Degeticai, ca Mos Craciun de fapt locuia intr-o zona calda, cu mult soare.
Si avea Mos Craciun o plantatie de pruni si una de tutun. Si era un om bun, ca painea calda, ajuta pe toti, iubea copiii si le facea multe cadouri in fiecare an.
Dar avea si el ca tot omul o slabiciune, isi castiga painea de pe urma celor doua plantatii si mai ales ii si placeau roadele lor.
Mosu’ vindea tuica si foi de tutun, pe care oamenii le rasuceau, pufaindu-le alene.
Si tot asa isi ducea mosul traiul tihnit, pana ce linistea i-a fost intrerupta de un glas de copil pripasit pe langa casa. Si mosu’ a indragit copilul si s-a ingrijit sa aiba tot ce ii trebuie, educatie, cadouri, invataturi la scoli inalte, intr-un cuvant un inceput bun in viata. Copilul ascultator i-a urmat sfaturile intelepte si a devenit un om in toata puterea cuvantului, dar…
Dar singurul lui defect ramanea atasarea fata de culturile parintelui sau mai bine spus fata de roadele ei.
Si vazand asa mosu’, o zi, doua, trei, noua si copilul sau tot mai palid si straveziu, a luat o hotarare dureroasa si s-a despartit de culturile lui, le-a ars din radacini. Pe locul prunilor a plantat portocali, iar pe locul tutunului a facut o fabrica de bomboane de ciocolata.
Si de atunci, in fiecare an, Mos Craciun aduce la copii portocale si bomboane de ciocolata.
Ho, Ho, Ho,…daca ati fost cuminti, vine Mosu’ si pe la voi !
si alti stapani de plantatii asemenea lor
Si toata lumea crede ca Mos Craciun locuieste la Pol……HA !
De mult de tot, Batranu’ i-a spus Degeticai, ca Mos Craciun de fapt locuia intr-o zona calda, cu mult soare.
Si avea Mos Craciun o plantatie de pruni si una de tutun. Si era un om bun, ca painea calda, ajuta pe toti, iubea copiii si le facea multe cadouri in fiecare an.
Dar avea si el ca tot omul o slabiciune, isi castiga painea de pe urma celor doua plantatii si mai ales ii si placeau roadele lor.
Mosu’ vindea tuica si foi de tutun, pe care oamenii le rasuceau, pufaindu-le alene.
Si tot asa isi ducea mosul traiul tihnit, pana ce linistea i-a fost intrerupta de un glas de copil pripasit pe langa casa. Si mosu’ a indragit copilul si s-a ingrijit sa aiba tot ce ii trebuie, educatie, cadouri, invataturi la scoli inalte, intr-un cuvant un inceput bun in viata. Copilul ascultator i-a urmat sfaturile intelepte si a devenit un om in toata puterea cuvantului, dar…
Dar singurul lui defect ramanea atasarea fata de culturile parintelui sau mai bine spus fata de roadele ei.
Si vazand asa mosu’, o zi, doua, trei, noua si copilul sau tot mai palid si straveziu, a luat o hotarare dureroasa si s-a despartit de culturile lui, le-a ars din radacini. Pe locul prunilor a plantat portocali, iar pe locul tutunului a facut o fabrica de bomboane de ciocolata.
Si de atunci, in fiecare an, Mos Craciun aduce la copii portocale si bomboane de ciocolata.
Ho, Ho, Ho,…daca ati fost cuminti, vine Mosu’ si pe la voi !
Imi place sa ma spal !
Imi place mult sa ma spal.
Nu, nu e o lauda cum credeti, ma relaxeaza mult sa ma spal.
Mi-am lustruit piciorul stang, pana ce a ramas alb si curat, mi-am lustruit apoi piciorul drept pana a ajuns la fel de lucios ca primul.
Mi-am spalat burtica si spatele, dar mi-a ramas gatul si urechile si nu prea stiam cum sa fac. Atunci mi-a venit ideea, mi-am lins mana si apoi mi-am frecat incetisor locurile ramase.
Acum sunt foarte multumita, blana mea e alba si foarte curata, orice pisica ar fi mandra de ea (Lele, o pisica cocheta).
Nu, nu e o lauda cum credeti, ma relaxeaza mult sa ma spal.
Mi-am lustruit piciorul stang, pana ce a ramas alb si curat, mi-am lustruit apoi piciorul drept pana a ajuns la fel de lucios ca primul.
Mi-am spalat burtica si spatele, dar mi-a ramas gatul si urechile si nu prea stiam cum sa fac. Atunci mi-a venit ideea, mi-am lins mana si apoi mi-am frecat incetisor locurile ramase.
Acum sunt foarte multumita, blana mea e alba si foarte curata, orice pisica ar fi mandra de ea (Lele, o pisica cocheta).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)