Cum se fac servetelele?

.

- Mami, vrei sa-ti spun cum se fac servetelele?

Vine un nene cu un topor mare, mare, maaare, se duce la padure si incepe sa dea intr-un pom batran.
- Auu, au! striga pomul. Ce faci? Ma doare!
- Am nevoie de hartie, am nevoie de servetele, trebuie sa te tai! si dadea cu toporul in pom.
- Auu, au, ma doare! Nu ma taia...te rooog...
Dar omul nu il asculta...
-Am nevoie de hartie, servetele s-au terminat, trebuie sa te tai!
... Si l-a taiat...
Apoi a venit un alt nene langa pomul cazut la pamant.
Avea in mana un cutit mare si ascutit. A inceput sa taie din pom, felii subtiri, subtiri, de aproape vedeai prin ele. A pus feliile intr-o solutie, ca sa le faca albe si acelea erau servetelele.
Le-a pus apoi in cutii si le-a trimis la magazin.

Cu cat aruncam mai multe servetele si hartie, omul cu toporul mare pleaca din nou la padure si mai taie inca un pom.

Aricila si Iepurasul Alb

.

Aricila manca cu pofta din gradina de legume, incepuse sa rontaie dintr-o varza, trecuse la un morcov, alergase pana in cealalta parte a gradinii ca sa manance si un castravete.
De cate ori ajungea aici i se parea extraordinar.
La desert, se lasa lenes pe spate, langa vita de vie din marginea gradinii si manca cate o boaba de strugure, aruncand-o in sus si apoi "Hap" o prindea cu gura.
La plecare isi desfacu tepii ca un evantai si incerca sa prinda cat mai multe boabe de strugure in ei. I le ducea prietenului lui Iepurasul cel Alb, care ramasese obosit,pe drum, ceva mai la vale.
- Mmmm, ce buni sunt strugurii pe care mi i-ai adus, zise iepurasul. Ufff! de ce sunt asa de obosit si nu pot sa ajung niciodata si eu cu bicicleta pana la gradina din deal??? Tu esti un arici asa mic, cu picioarele mici si totusi... poti sa dai la pedale pana sus in fiecare zi!!
Iar eu, am picioarele asa lungi si iuti si totusi obosesc asa repede si nu pot sa trec niciodata mai departe de biserica aceasta in ruina
- Hi, hi, hi, zice Aricila, am un secret pentru care sunt asa puternic si vioi!!
- Zi-mi si mie, zi-mi si mie, se ruga iepurasul
- Bine, iti spun, daca...ma intreci pana acasa!! si zbura cu bicicleta la vale si apoi din nou pe un deal pana la vizuina lui.
La vale se tinu iepurasul dupa el, dar la deal a obosit din nou , transpiratia ii curgea pe tample si a finalizat prin a impinge bicicleta goala, de la spate.
Cand a ajuns langa Aricila, s-a suit pe o buturuga si a inceput sa planga de necaz.
Pe Aricila il durea inima sa-l vada plangand, doar era prietenul lui.
- Biine, bine, iti spun secretul pentru care sunt asa de puternic si vioi. Asculta bine! In fiecare zi, dupa masa de pranz, eu ma duc incet in patul meu...
- Da, si?... interba iepurasul
- Ma asez cu capul pe pernuta mea...
- Asa, si?..
- Ma invelesc cu pilota mea si.....
- Si, si ?? intreba nerbdator iepurasul
- Si... ma culc!!
- Te culci?! Pai ce mare lucru e asta, am crezut ca o sa-mi spui ceva deosebit!! se mira iepurasul
- E extraordinar!!! spuse Aricila. De fiecare data cand dorm dupa-amiaza, imi incarc bateriile si ma fac puternic si apoi toata dupa-amiaza pot sa ma joc fara sa obosesc.
- E o prostie! nu ma culc, nu ma culc, mai bine ma duc in padure sa ma plimb.
Zis si facut. A doua zi la ora de somn, iepurasul a plecat la plecare prin padure si se gandea "Vezi?! de ce trebuie sa dorm, pot sa ma plimb in timpul asta!"
Nu termina bine acest gand ca dadu nas in nas cu vulpea cea pufoasa.
- Ce faci domnule Iepuras, singur, singurel, intreaba vulpea?
- Daa, zise iepurasul, Aricila s-a culcat de pranz, iar eu ma plimb.
Afland ca e singur, vulpea ii facu un ocol in timp ce se lingea pe bot.
- Aha si nu e ariciul sa te pazeasca cu tepii lui??
- Ti-am mai zis odata ca doarme de pranz!!
Dar nu termina de zis, ca vulpea se repezi la el sa-l prinda sa-l manance.
Cand vazu ca vulpea se repede la el, de abia reusi iepurele sa o ia la fuga spre sat! Si fugea, fugea... si vulpea dupa el.
Uff, ce-si mai dorea acum sa fi dormit, iar picioarele sa-i fie mai puternice si mai rapide. A sarit peste o buturuga, a ocolit o ciuperca mare de langa poteca si a trecut pe sub crengile fagului batran din marginea padurii. Dar obosea si fugea tot mai incet...si vulpea se apropia tot mai mult de el.
Cand sa puna laba de el..., vulpea se impiedica de o piatra mare... si cazu in nas! Poc!!!
Iar iepurasul nostru a fugit si nu s-a oprit pana nu a ajuns in pat!
O ora intraga a stat degeaba in pat, ca nu a reusit sa adoarma. A stat in cap, a stat cu picioarele pe pereti, s-a jucat cu manutele in aer, s-a sucit, s-a invartit, nu a mers...
- Aricila nu pot sa dorm dupa-amiaza! Ce sa fac?
- Am sa iti mai spun un secret: "Daca vrei sa dormi, nu e suficient sa stai in pat, trebuie sa iti doresti cu adevarat asta!"
A doua zi, dupa masa de pranz, Iepurasul Alb a incercat din nou...S-a lungit in pat si ca printr-o minune, odata ce si-a dorit, a reusit sa se scufunde intr-un somn dulce si odihnitor.

Sa iti mai povestesc, mami, cat de frumoasa a fost acea zi, dupa ce s-au trezit?
Iepurasul si Aricila s-au intrecut pe biciclete, pana sus in deal la gradina de legume.
Iepurasul alb s-a infruptat din toate legumele pe care si le dorise atat:
rosii rosii, morcovi orange, dovlecei galbeni, salata verde, struguri albastrii, sfela indigo si loboda violet.
Toata noaptea a visat iepurasul un curcubeu de legume si si-a promis lui insusi, de acum incolo, sa doarma in fiecare zi dupa-amiaza, ca sa fie in fiecare zi la fel de puternic si de vesel.

Sa dormi si tu mami dupa-amiaza, ca sa fi la fel de puternic si vioi ca si Aricila si Iepurasul Alb.




___

Intrebare

Ma uit la tine cum te inalti plapanda,
Ma uit la aura ta galbena,
Ma uit si te intreb, flacara de lumanare,
Ma uit si incerc sa vad daca zbaterea ta e un raspuns,
Sau doar adierea vantului e de vina.
Imi tin respiratia,
In nemiscarea aceea, sa poti vorbi mai clar.
Ma uit, dar singura certitudine
E fitilul negru, ars, ce se inalta in mijlocul tau
Si urma tremuratoare a luminii tale
Imprimata-mi pe retina…

August…

… E dimineata, dar aerul deja cald, ma inconjoara ca o haina moale si ma elibereaza de infiorarea diminetii.
Ma aflu pe malul lacului, inconjurata de padure.
Degetele mele de la picioare ating incet, curioase, apa lacului. Apa, curioasa, la randul ei, imi cuprinde picioarele pana la glezne, uitandu-se uimita la ele.
Talpile se afunda incet in malul moale de la mal, lasand in urma lor doua urme perfect conturate, ce vor fi pastrate intacte multa vreme, in apa nemiscata…
Nu v-am povestit niciodata, dar sunt fascinata de urmele proaspete si de calitate, acelea unde forma pantofului sau a piciorului de om, pisica sau catel se disting perfect.
Urmele pasilor in noroi, urmele de picioare goale in nisipul de pe malul marii, clasicele urme de bocanci in zapada neatinsa si chiar urmele de pisica in betonul turnat proaspat, cand se inchipuie in pielea vreunei vedete la decernarea unei stele pe aleea actorilor.
In general urme ale cuiva pe ceva, ce spun o bucatica din povestea lui….Urmele de pasi ale cavalerului, in praful de pe pardoseala, cand intra in castelul printesei, ramas inchis pentru o suta de ani…Pasii in faina ai muncitorilor care lucreaza la o moara …Urmele pietonilor pe zebra proaspat vopsita….Si chiar daca e putin atipic urmele rotilor masinii mamei mele, cand s-au scufundat in asfaltul proaspat turnat, al unei strazi ce nu avea marcata o astfel de lucrarare.

V-am facut aceasta lunga introducere, pentru a va da seama ca personajul nostru din poveste, nu este singurul cu aceasta pasiune ciudata.
Arcadie este numele lui, are o culoare galben cafenie, iar pasiunea lui este sa colectioneze “urme de pasi”.
N-o sa ghiciti niciodata, Arcadie este un mic rac de lac, care traieste solitar si care colectioneaza urmele de pasi ai celor care au pasit pe malul lacului, langa piatra mare sub care traieste el.
Are pastrate urmele unei pisici gri care a intrat in apa dupa pestisorul auriu, urmele mari de labe ale unui catel auriu care a intrat in apa dupa pisica gri, acum are si talpile mele adancite in mal, indiferent de ce culoare as avea.
Dupa ce descopera o urma noua, Arcadie o umple cu mici pietre albe lucioase, sa se conserve mai bine in timp, iar in final arata ca un desen din margele albe ce se profileaza pe fundul lacului.
Dar urma lui favorita este urma mare, cea chiar de langa piatra lui, lasata de un rac batran, pe care nu il cunoscuse niciodata. Isi inchipuise tot timpul ca fusese tatal lui. Pe aceasta doar o bordase cu pietricele, iar in centru facuse o salteluta de alge verzi, iar acolo dormea el.
Activitatea zilnica a lui Adrcadie era inspectarea tuturor exponatelor de pasi detinute de el. Dadea usor din coada si se plimba totdeauna cu spatele inainte, intr-un mers ciudat printre pasi si povestile lor.
Poate o sa vi se se para o activitate plictisitoare, dar lui ii placeau amintirile, sa mearga in timp si sa le depene in sens invers decat s-au intamplat.
Doar rareori, reusea sa-l rupa din aceasta activitate, singurul lui prieten, Xenofont, o mica veverita aurie sau mai bine zis un mic veveritoi.
Cineva din public se aude intrerupandu-ma:
“A, deci erau nascuti in aceeasi zi ??”
Da, da, aveti dreptate, sunt nascuti in aceeasi zi, pe 26 ianuarie, de sfintii Xenofont, Maria, Arcadie si Ioan. Asa s-au si cunoscut, mamele lor s-au imprietenit si au stabilit impreuna numele copiilor, dupa acea zi din calendar: primul nascut sa primeasca Arcadie, iar al doilea Xenofont. Arcadie este mai mare decat Xenofont cu 2 ore si 32 de minute.
Va rog, nu ma mai intrerupeti, pentru ca o sa uit sensul povestirii si o sa ma intorc si eu cu intamplarile inapoi, in loc sa merg inainte.

Xenofont era cumva opusul lui Arcadie, vesel, zburda tot timpul din craca in craca si nu avea deloc rabdare sa stea in acelasi loc.
“Hai Arcadie, hai sa ne plimbam, sa exploram…
Hai Arcadie, sa mergem pana la copacul acela batran, ce sta acum cu tulpina cuprinsa de apa…
Hai Arcadie, macar pana la urmatoarea piatra mare de pe malul lacului...”
Si uite asa, cand incepea sa-l cicaleasca, precum o ciocanitoare aurie, nu scapa pana nu ii facea pe plac.
“Bine, bine, vin pana la pietroi, dar nimic mai mult.”
Era un chin pentru el sa mearga, ii era rusine de Xenofont sa mearga cu spatele, asa ca tot incerca sa mearga cu fata, dar dupa un pas inainte, o miscare involuntara de coada il aducea trei pasi inapoi.
Au plecat incet la drum, iar dupa o jumatate de ora Arcadie era doar la radacina batrana, ce se afla la doi pasi de piatra lui, iar Xenofont, in acest ritm ametitor, nici nu parasise craca pe care fusese si la inceput, pentru a nu-l depasi pe prietenul lui.
“Hai Arcadie, mergi cum poti, sunt convins ca maine o sa reusesti sa mergi si cu fata”
Rusinat, nadusit, rosu ca racul, trebui sa se recunoasca si azi invins si sa admita ca poate sa mearga doar in spate.
Era si timpul, toata apa din jurul lui se udase de broboane mari de sudoare si incepuse sa miroasa a incins de atata efort.
Dupa ce au revenit la un stil de mers obisnuit fiecaruia, unul cu fata si unul cu spatele, au inceput sa se deplaseze rapid catre piatra vecina, tinta lor in acea zi.
Mergeau, mergeau, mergeau, intr-o intrecere copilareasca, cand Xenofont inainte, cand Arcadie il intrecea, atunci cand Xenofont se oprea si cauta din ochi urmatoare craca pe care sa sara.
Deodata…. coada lui Arcadie aluneca in jos, dupa aceea picioarele din spate si a picat cu totul in jos, intr-o zbatere haotica, incercand sa se agate de ceva.
Norocul lui a fost ca nu a cazut mult, dar se afla intr-o adancitura mare. Cand mergi cu spatele, unul din dezavantaje este acela ca nu prea vezi bine pe unde mergi.
A inceput sa mearga curios pe conturul adanciturii.

Ii era vag familiara forma si nu intelegea de ce. Si deodata a ramas mut de uimire, era o urma de pas, o urma a cuiva imens, poate si in lacul lor traia cineva ca Big Foot sau ca monstrul din Lockness. Incepura sa se intersecteza tot felul de intrabari in capul lui: Cine era monstrul, de unde venea, unde se indrepta, ce manca, oare manca raci si veverite, care era povestea acestuia? Curiozitatea lui de colectionar il imboldea sa afle cat mai multe, va dati seama ce insemna aceasta urma de pas pentru colectia lui, era un apogeu, trebuia numai sa o catalogheze stiintific cu toate datele despre ea si asa nu va putea spune nimeni ca este o farsa.
“Hai Xenofont, hai sa vedem de unde vine…
Hai Xenofont, sa mergem pana in zare, sa-l gasim pe posesor”
“ Dar Arcadie, eu nu pot trece de copacul acela batran, se termina padurea si raman fara aparare”
“Dar e important pentru mine Xenofont, nu vezi, nu intelegi, ma va ajuta sa ma distantez de ceilalti colectionari, e un pas inainte pentru mine, trebuie sa aflu a cui este, trebuie!”
Si Xenofont si-a calcat pe inima, a uitat de sfaturi si s-a avantat catre lumea arsa de soare, fara frunzisul protector al copacilor sai dragi.
“Hai, hai inainte”, zicea Arcadie, iar Xenofont zapacit de soare mergea cam in zig zag.
In fata lor a aparut un rau involburat, ce se varsa in lac, nu aveau cum sa-l ocoleasca, doar un copac cazut, facea parca un pod peste apa.
“Hai Xenofont, hai treci pe bustean, eu o sa merg pe langa el, prin apa”
“Dar Arcadie, vartejuri mari se vad in apa si uite cat de adanca este aici, nu stiu cum ai sa reusesti sa treci. Sa ne intoarcem!”
“ Nu, nu, nici nu ma gandesc, trebuie sa gasesc monstrul. Uite acest bat, tu il vei tine de un capat, iar eu il voi prinde de celalt capat si ma vei tine sa nu ma fure apa.”
Inaintau incet, apa se dovedea mai tulbure si mai involburata decat paruse.
Dupa multe vreme ajunsera de abia la jumatatea trunchiului, soarele ii ardea si ii molesea, apa repede il arunca pe Arcadie dintr-o parte in alta. Apa il acoperea, Xenofont il tragea afara, pana ce un vartej hulpav l-a inghitit pe Arcadie si odata cu el, vai, l-a tras in apa si pe Xenofont. O zbatere infrigurata incepu, blanita i s-a facut grea imbibata de apa, Arcadie a reusit sa-l traga in sus, dar era greu, aluneca in jos, si cu ultima sfortare Xenofont s-a prins cu putere de coada lui Arcadie si acum amandoi asa inclestati, alunecau incet catre fundul lacului.
Arcadie era paralizat in miscari, pentru ca Xenofont se prinsese de coada lui si nu mai avea cum sa mearga, coada era singura care il ajuta sa se deplaseze. Intelese ca are o singura sansa sa-si salveze prietenul, aceea de a-si folosi piciorusele din fata si de a incerca sa mearga inainte. Trebuia sa lase in urma tot ce ii era usor si obisnuit ca mers si sa inoate cu putere inainte.
Incepu o lupta apriga cu apa, clestii il mai ajutau sa se prinda de cate o ramura a copacului scufundata in apa. Xenofont cu puterile sleite, il elibera incet, incet din stransoare, iar Arcadie incepu sa inoate mai repede, mai repede pentru a ajunge la marginea apei, cata vreme Xenofont mai avea putere sa se tina de el.
Nu stim cum a reusit, dar intr-un final au ajuns la mal si acum doua forme mici, zac intinse, rasufland greu, fara putere de a se mai misca.
Chiar daca au ajuns pe pamant, soarele nemilos nu ii cruta si nu stim daca vor rezista pana seara, cand puterea soarelui se va mai domoli.
Deodata… o umbra mare…neagra… se intinse deasupra lor, niste labe imense calcau pamantul, lasand urme exact ca cea pe care o gasisera. Au crezut a doua oara ca le-a venit sfarsitul, cand mana mica, ce contrasta cu picioarele mari, i-a ridicat si i-a dus catre padure.
Se si vedeau oase si oscioare intr-o salba la gatul salbaticului, cand spre uimirea lor l-a asezat pe Xenofont pe ramura lui preferata, din copacul cel batran, de deasupra pietrei lui Arcadie, iar pe Arcadie pe urma racului batran, cea de langa piatra.
… Si asa toate s-au sfarsit cu bine…
Va intrebati desigur cine i-a salvat? Monstrul era Ioan, un savant batran, usor nebun, ce era incaltat cu labe mari de scafandru si studia de ani de zile vietuitoarele de pe fundul lacului si din padurea de la marginea lui.
Da, da, ati ghicit. Si el era nascut pe 26 ianuarie, de sfintii Xenofont, Maria, Arcadie si Ioan, de aceea il si chema Ioan.
Ce au facut in continuare eroii nostrii?
Arcadie a incetat sa traiasca intre amintiri si a inceput sa ia lectii de mers inainte.
Amantrei - Arcadie, Xenofont si Ioan - intr-o prietenie ciudata, se mai intalneau uneori seara, pe malul lacului, la un foc de tabara si cartofi copti.
Si daca te intrebi cine purta al patrulea nume, Maria, nu stiu exact, dar poate ca era sotia intelegatoare a lui Ioan, care de ani de zile ii accepta hobby-ul ciudat de a se plimba prin padure in costum de scafandru si de a vorbi cu animalele.

Va salutam cu drag,
in ordinea aparitiei
Arcadie, Xenofont, Ioan si Maria
26 august 2013

Clopotica si greierele cantator au facut un tablou cadou pentru mamele surori, o jumatate una, o jumatate una. Noroc ca este un tablou din doua piese, pentru ca altfel trebuiau sa-l taie cu foarfeca. Nu va spun cine este in stanga si cine in dreapta tabloului, pentru ca sunt sigura ca le-ati recunoscut deja.

NICIODATA

...dedicat mamei si matusilor mele


Am crezut totdeauna ca sunt o persoana norocoasa si ca nu trebuie decat sa respect toate regulile societatii pentru a-mi putea trai “frumoasa viata” ce mi-a fost scrisa.
Am crezut ca sunt oameni care se nasc ghinionisti si au o viata grea, o familie saraca, trebuie sa munceasca de mici, sa rabde de foame..
Mi-era mila de ei, dar cu un fel de superioritate, am crezut ca nu fac parte din acestia, iar familia mea, modul cum am fost crescuta, faptul ca am invatat, mi se parea ca ma indreptatesc sa gandesc asa.
Am auzit de curand pe cineva care spunea ca romanul are o credinta proasta: "ca lui nu i se poate intampla nimic rau". Oricat de mult rau vede in jur, crede ca se intampla la altii, dar lui nu, niciodata lui.
M-am recunoscut in acest personaj si recunosc ca eu am fost adeptul numarul unu al ideii, ca mie nu mi se poate intampla nimic rau niciodata.
Au mai trecut zile, au mai cazut frunze din copacii...

Acum cred putin diferit: "cred ca la un moment dat ni se intampla fiecaruia dintre noi, ca viata are un echilibru atat de fragil, de care trebuie sa avem grija zi de zi. Acest echilibru poate fi daramat dintr-o suflare, de ceva ce am facut azi, ieri sau acum ani de zile si vine peste noi ca un tavalug.
Cred ca exista zece la suta si ghinion, fatalitate, dar pentru celelalte nouazeci la suta din cazuri, cand a depins la un moment dat de noi, sa dam vine pe ele, inseamna ca ne afundam intr-un cerc din care nu avem Iesire.

Sa privim inainte cu speranta, dar sa lasam in urma oarba idee ca "noua nu ni se intampla niciodata"...
__________________________________________________________________________

Greierele

Dragii mei, chiar daca in ultima vreme am fost mai tacuta, sa nu credeti ca v-am uitat.
In secolul trecut am cunoscut un greiere, care de ceva vreme se crede furnica, a lasat strunele si a inceput sa care firimituri. Dar deunazi s-a impiedicat din nou de o coarda de chitara si au rasunat notele. Am atasat serenada lui, sper ca toti prietenii personaje de poveste sa poata sa asculte zicerea la patefon.
Auditie placuta !!