EU

.
Prin coaja mea crapata si uscata pe alocuri, urca voiniceste o furnica. In spatele ei incearca sa-i tina pasul o a doua, a treia si apoi urmeaza o adevarata dara neagra miscatoare. Admir perseverenta acestui neam.
Urmaresc cu privirea de unde vin furnicile, imi cobor ochii pana pe pamant, trec de o gradinita de flori si vad ca se urca pe tulpina unui al doilea, ce sta la fel de nemiscat ca mine.
Sunt un copac batran, ce are radacile adanc infipte in pamant. Va intrebati de ce acesta este un fapt deosebit. Pentru ca nu am fost tot timpul asa. Cand eram tanar, radacinile mele se miscau libere in aer si ma puteam plimba unde ma indemna sufletul.
Am vazut muntii, dealurile, am dormit in campie, am simtit in frunze suierul crivatului, uscaciunea austrului, caldura foehnului si mangaierea zefirului. Desi nu credeti, chiar si briza marii mi-a gadilat ramurile.
Intr-o iarna rece am ajuns pe malul unui lac cu marginile mlastinoase. Obosit de atata mers prin frig m-am oprit pe loc am hotarat ca voi vegetata iarna aceea acolo. Asa ca am inchis ochii si am asteptat vantul de primavara. Pamanul inca moale a inceput sa cuprinda radacinele mele, pana le-a acoperit pe toate. Cate una razvratita abia se mai vedea la suprafata acestuia. Iarna a pecetluit ce facuse pamantul mlastinos si m-a prins si mai tare. Au trecut zilele, noptile reci si au aparut in sfarsit florile de primavara. Mi-e mi s-au umflat mugurii mai mai sa plesneasca si atunci am revenit si eu un pic la viata. Am hotarat sa plec din nou in plimbarile mele prin tara. Am ridicat prima radacina, dar aceasta nu s-a miscat, apoi pe a doua si apoi pe toate celelalte fara sa se intample nimic. Nu stiu ce s-a intamplat in acea iarna, dar am ramas prins in pamant si desi pentru ceilalti timpul mergea, pentru mine de atunci a stat in loc.
Acum multi ani aveam coaja neteda si proaspat varuita, acum e crapata si uscata pe alocuri.
De ani de zile profit de fiecare adiere de vant care ma leagana si incerc sa-mi smulg fiecare radacina din pamant si sa merg inainte, dar raman inevitabil pe loc.
Va intrebati daca mai este cineva ca mine. Ma uit in jur si vad ca mai sunt multi ca mine: pomi si flori sunt prinse intr-o zbatere continua, abia vreo planta taratoare de mai reuseste sa inainteze un pic......
Admir furnicile cum merg neobosite, cum urca voiniceste pe coaja mea si cum pentru ele timpul nu sta niciodata pe loc.
.

In palma...

.
Degetele firave mi se desfaceau tremurand usor, lasand sa se vada unul cate unul buricele degetelor cu amprentele lor rotunde.
In palma se vedea acum o forma luminoasa de marimea unei gogosi mincinoase. Era inconjurata de o aura puternica, iar pe conturul ei clar apareau mii de culori si detalii.
Zile in sir tot desfaceam mana tematoare si verificam daca mai este acolo, apoi strangeam repede degetele peste ea, de frica sa nu dispara.
O vorba din popor spune ca timpul le sterge pe toate...
...asa ca dupa o vreme conturul ei avea sa fie din ce in ce mai neclar si a inceput sa devina transparenta. Prin ea vedeam acum, urmele adanci din palma, aura ii disparuse si doar rar, cand ma gandeam intens la ea, mai palpaia incet si isi mai inviora un pic culorile.
Iar intr-o zi, fara sa-mi dau seama, cand mergeam decent, conventional si vesel pe trotuar, a disparut de tot.

Asa am pierdut si ultimul lucru pe care il aveam de la ea, AMINTIREA.
.