Melcul Codobelc

.
Deunazi Clopotica mi-a facut un cadou foarte optimist care sa ma ajute sa merg inainte. O insigna cu un melc, care merge foarte incet pentru ca este un melc, dar totusi merge inainte si este vesel pentru ca are fluturasi in jurul lui.
Clopotica mi-a spus cu aceasta ocazie si povestea lui...
Melcul Cotobelc locuia tocmai dupa piatra cea mare colturoasa, care statea aruncata in fundul curtii, langa mormanul de gunoi natural pentru ciuperci. I-a placut dintotdeauna sa locuiasca acolo. Odata la cateva zile, venea Omul si aduna ciuperci sa-si faca tuslama de ciuperci cu mamaliga. Atunci era o buna zi si pentru Cotobelc, pentru ca resturi de ciuperci zburau in toate partile si prindea si el din cand borul de la o palarie de ciuperca aruncata si o rontaia toata ziua.
Gradina lui era protejata si de doi stejari inalti si batrani, care il aparau vara de caldura cea torida si nu lasau soarele sa-i arda spatele. Firele moi de iarba ii gadilau pielea cand se furisa printre ele, iar fluturi zburau in jurul lui. Din cand in cand unul mai indraznet si buclucas i se aseza pe o antena. Apoi iar venea ziua in care cizmele de cauciuc inalte lucrau la ciuperci si apoi o ploaie de resturi de ciuperci zburau in toate partile si aveau toate vietatile din zona mancare proaspata cateva zile.
La un moment dat, pe la inceputul nu stiu carei luni, caci i-am uitat numele, cizmele nu au mai venit. O zi, doua, trei, noua, burta ii chioraia, stomacul i se lipise de spate si nici macar o palarie zdrentuita de ciuperca nu mai avea de rontait.
Intr-o zi cu nori a venit intai o pereche de pantofi de dama, care se ridicau intr-un mod ciudat si tresarit de cate ori tocul atingea noroiul vascos, apoi o pereche de pantofi luciosi din piele de sarpe la care le lipseau doar ochii, apoi cateva zile a fost liniste. De fapt au fost ultimele zile de liniste, pentru ca a inceput un vuiet mare si a diparut intai gunoiul cu ciupercile la care tinea atat de mult, pomii batrani au inceput sa se clatine, apoi o gura mare de fier a inghitit toata iarba care il proteja. De abia a putut scapa fugind cat a putut de repede pâsh... pâsh... pâsh pana la uluca de lemn de la gard si sa se piteasca in gradina vecina. Din cand in cand aparea de dupa uluca un ochi speriat, clipind des, in varful unei antene si retragandu-se in cochilie la primul zgomot mai puternic. Spera sa prinda cat mai mult din ce se intampla alaturi.
Zavera mare: au venit intai zugravii care au varuit proaspat casa, apoi au aparut dale de beton in culori superbe galben, rosu, dar care nu miroseau deloc a flori si nu mai lasau sa creasca nici un smoc de iarba in toata curtea.
Incet, incet a inteles ca nu mai avea loc in curtea lui minunata, si-a indesat mahnit hainutele in cochilie si a plecat târshâindu-si coada prin gradina vecina. Dupa ce a mers trei zile si trei nopti in continuu si a trecut de al zecelea fir de iarba a hotarat sa faca un popas. Statu sa-si traga sufletul, odata, de doua ori, de trei ori, cand auzi o voce palpainda:
" Melc, Melc, Cotobelc in ce directie te indrepti?".
Cotobelc se uita imprejur si il recunoscu pe Fâl-fâl (un fluture caruia ii daduse sa manance din palaria lui de ciuperca), asa ca se bucura si ii raspunse:
"Eeii... nu stiu nici eu incotro ma indrept, gradina mea de ciuperci nu mai este decat in vis, asa ca ma târshâi in nestire in jurul cate unui fir de iarba".
Lui Fâl-Fâl i se facu mila de Cotobelc si isi aduse aminte cat de bine i-a fost cand acesta il hranise atunci cand ii fusese foame, asa ca se hotara sa-l ajute.
"Uite ce e Cotobelc, eu traiesc in Tara Frunzelor Gustoase si Carnoase (nu carnivore). Daca ma vei urma, eu si cei 98 de frati ai mei iti vom oferi un petic primitor in care sa-ti asezi cochilia"
si aceste fiind spuse, fâl...fâl... Fâl-Fâl zbura. Cotobelc ramase cam neincrezator:
"Hmmm... usor de zis, mai greu de facut. Un melc sa urmareasca un fluture.."
Dar incepu sa se gandeasca, si se gandi si se gandi, toate vietuitoarele din jur puteau vedea asta dupa cat de tare i se framantau antenele:
"...sa vedem....99 de fluturi..., ii vad toata ziua zburand haotic cu aripioarele lor albe cu buline negre. Cum sa stiu incotro zboara si mai ales cum sa-i urmaresc.."
In cele din urma isi facu un plan:
"Fluturii nu au cochilie, deci nu au casa in spate, deci nu au dormitor in spate, inseamna ca dorm in alta parte. Ziua zboara si se veselesc prin natura, dar seara se intorc la culcare".
Asa ca a fost atent cand a venit seara. Ce istet, a avut dreptate, fluturii zburau la aceasta ora toti in aceleasi sens. In fiecare seara, un roi de aripioare albe se indreptau spre culcare.
Asa ca se hotara, trase aer adanc in piept, isi lua avant, tura motoarele la maxim si porni dupa ei. Pe deasupra lui treceau veseli 1, 2, 3 ... 97, 98, 99 de fluturi, care apoi s-au pierdut in departare, catre locul dormit. Dupa o zi intreaga de mers reusise sa ocoleasca doar pe trei sferturi baltoaca de langa piatra verzuie plina de muschi. Nu e nimic, maine seara si in fiecare seara avea ocazia sa urmareasca fluturii si sa mai avanseze un pic. Era obosit, siroaiele de sudoare se prelingeau pe cochilie, lasand dare lungi de sare, dar era fericit, acum avea o tinta spre care se indrepta. A durat calatoria lui toata primavara si a mers tot timpul cu hotarare si perseverenta. La inceputul verii, intr-o zi calduroasa, a ajuns in sfarsit in Tara cautata, cea a Frunzelor Gustoase si Carnoase. Asa a inceput noua lui viata in GRADINA DE VARZA alaturi de cei 99 de fluturi de varza, albi cu buline negre !
.

SMS

.
Frunza in frunza, pomii se inchid deasupra capului.
Un drum ingust se strecoara printre copaci pe mai multi kilometrii.
Toata nelinistea si agitatia interioara raman agatate la capatul drumului, iar la celalt capat sta agatata o alta lume: Manastirea Tiganesti.
Alti oameni, alt fel de a gandi, a simti, a intelege.

Ganduri de la Maica Stefana:

"Nimic din ce facem noi de bunavoie nu este atat de folositor cat ceea ce ne trimite Domnul fara incuviintarea noastra. Atunci cand incercarea va trece, te vei umple de bucurie. Vei fi coplesit de jur imprejur de lumina stralucitoare si vei vedea taina pe care limba nu este cu putinta a le grai. Atunci vei dori cu putere sa vina iarasi ispitele, pentru ca ai cunoscut cat folos aduc"
.

LUNILE ANULUI

.
Nu stiu daca e incalzirea globala sau altceva, dar eu nu mai inteleg deloc anotimpurile astea.
Era iarna, frig, ma plimbam in parc si aveam promoroaca la nas.
Dimineata cand ma trezeam, zaream pe geam atat de familiarele flori de gheata. Imi doream cu ardoare sa vina caldura, sa ne gadile soarele, sa infloreasca mii de flori in iarba, sa fie la fel de primavara cum era in sufletul meu. O luasem inaintea anului si inima mi se bucura deja de anotimpul trilurilor pasarilor.
In sfarsit baba Dochia si-a aruncat cojoacele si pamantul s-a bucurat de primavara. Ghiocei si zambilele au rasarit, trompetele narciselor au rasunat, iar lalele, incercand sa se tina dupa ele, si-au inaltat si ele spre cer frunzele.
Dar apoi.....
Nu stiu unde s-au incercat itele Anului, nu stiu ce vant i-a incurcat mintile, caci in sufletul meu s-a intors iarna. Merg anotimpurile inapoi. A fost primavara si bucurie. Dupa asta am simtit crivatul cum imi strapungea inima. Vantul si gerul ma strabatea dintr-o parte in alta, fara sa gaseasca impotrivire. Acum incet incet simt
cum iarna trece si se instaleaza toamna. O lenesa inertie de frunza galbena mi se aseaza peste suflet.
Ma intreb in ce sens se mai invarte pamantul si ce va urma dupa toamna, va veni iarna sau vara ?

O sa vad fulgi?.. o sa vad maci ?...ce ciudat si absurd de nefolositor mi se pare acum, ca unul din primele lucruri care le invata un copil este ordinea lunilor anului: ianuarie, februarie, martie, aprilie..............
.

A opta stea din Carul Mare

legenda povestita de degetica

De mult de tot, cand pamantul era plat ca o felie de paine cu unt si se intretaia cu cerul...se petrece si povestea noastra, chiar acolo unde bolta cereasca intersecteaza Pamantul.
Era o tara mica, mica, nu chiar cat Liliput, pentru ca oamenii aveau inaltime normala, dar oricum mica. Era la fel de plata ca si intreg Pamantul, dar lor li se parea frumoasa.
Oamenii de aici erau fericiti, principala lor indeletnicire era sa agate scari de bolta cereasca si sa o lustruiasca, inclusiv stelele, ca sa straluceasca asa frumos cum le vedem noi.
Doar din cand in cand, cate un nor trecea prin viata lor, cand Luna cobora printre ei, alegea pe cineva si-l transforma in stea punandu-l pe cer intr-o noua constelatie.
In aceasta tara mica traiau un Print si o Printesa. Erau fericiti si buni si iubiti de oameni, dar ca in orice poveste aveau o neimplinire, aceea ca nu aveau copii. Dar iata ca intr-o buna zi, printesa cazu grea. Si tara sarbatorii si zilele treceau in asteptarea zilei celei mari.
Dar iata ca intr-o zi, in apropiere de soroc, coboara din nou Luna si de data aceasta se opri in fata casei lor. Luna le spune ca mica printesa asteptata va fi a ei de nu ii vor implini 5 dorinte.
Si Luna incepu a se plange, ca de sus din cer, s-a plictisit de ce vede, ca tara e prea plata si vrea o schimbare, aceasta este prima ei dorinta.
Printul si printesa ingroziti au cerut ajutorul oamenilor. Cot la cot, au muncit laolalta mai multe zile si au ridicat muntii cei mari ce zgarie cerul.
Apoi Luna s-a plans ca nu misca nimic in tara lor si oamenii au sapat si au facut izvoare si rauri ce curg si susura spre mare.
Apoi s-a plans ca nu e suficienta culoare si oamenii au aruncat milioane de seminte de flori si au facut pasuni vesele si multicolore.
Apoi ca e prea liniste si oamenii au plantat pomi in care au venit mii de pasarele sa cante.
Printul si Printesa erau aproape fericiti, caci reusisera sa implineasca patru din cele cinci dorinte ale Lunii.
A venit si ziua cand Luna a coborat pe Pamant si s-a plimbat in fiecare colt din tara mica si nu si-a putut stapanii admiratia vazand ce au reusit sa faca oamenii.
Dar apoi si-a dat seama ingrozita, ca in comparatie cu ce facusera oamenii, bolta ei parea stearpa, consteatiile ei fara viata, chiar si Carul Mare cu care se mandrea atata, nu avea pe nimeni in el care sa-i dea viata. Asa ca hotara ca ultima ei dorinta era ca mica printesa asteptata sa-si ia locul pe bolta cereasca, in Carul Mare si sa alerge cu acesta printre ale constelatii admirand Pamantul.
Au trecut multi ani de atunci, Printul si Printesa au alti copii, dar uneori, in noptile instelate, ii vezi pe cei doi mergand prin gradina, tinandu-se de mana si cautand din ochi Carul Mare, cu cea de a Opta lui Stea deasupra.
_______________________________________