.
Degetele firave mi se desfaceau tremurand usor, lasand sa se vada unul cate unul buricele degetelor cu amprentele lor rotunde.
In palma se vedea acum o forma luminoasa de marimea unei gogosi mincinoase. Era inconjurata de o aura puternica, iar pe conturul ei clar apareau mii de culori si detalii.
Zile in sir tot desfaceam mana tematoare si verificam daca mai este acolo, apoi strangeam repede degetele peste ea, de frica sa nu dispara.
O vorba din popor spune ca timpul le sterge pe toate...
...asa ca dupa o vreme conturul ei avea sa fie din ce in ce mai neclar si a inceput sa devina transparenta. Prin ea vedeam acum, urmele adanci din palma, aura ii disparuse si doar rar, cand ma gandeam intens la ea, mai palpaia incet si isi mai inviora un pic culorile.
Iar intr-o zi, fara sa-mi dau seama, cand mergeam decent, conventional si vesel pe trotuar, a disparut de tot.
Asa am pierdut si ultimul lucru pe care il aveam de la ea, AMINTIREA.
.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
De obicei, ne dorim ca amintirile placute sa nu dispara. Nu ma gandisem ca ne-am putea dori sa nu uitam nici intamplarile mai putin placute ... Foarte frumoasa descrierea amintirii.
Trimiteți un comentariu