Clopotica si greierele cantator au facut un tablou cadou pentru mamele surori, o jumatate una, o jumatate una. Noroc ca este un tablou din doua piese, pentru ca altfel trebuiau sa-l taie cu foarfeca. Nu va spun cine este in stanga si cine in dreapta tabloului, pentru ca sunt sigura ca le-ati recunoscut deja.
miercuri, 16 noiembrie 2011
vineri, 11 noiembrie 2011
NICIODATA
...dedicat mamei si matusilor mele
Am crezut totdeauna ca sunt o persoana norocoasa si ca nu trebuie decat sa respect toate regulile societatii pentru a-mi putea trai “frumoasa viata” ce mi-a fost scrisa.
Am crezut ca sunt oameni care se nasc ghinionisti si au o viata grea, o familie saraca, trebuie sa munceasca de mici, sa rabde de foame..
Mi-era mila de ei, dar cu un fel de superioritate, am crezut ca nu fac parte din acestia, iar familia mea, modul cum am fost crescuta, faptul ca am invatat, mi se parea ca ma indreptatesc sa gandesc asa.
Am auzit de curand pe cineva care spunea ca romanul are o credinta proasta: "ca lui nu i se poate intampla nimic rau". Oricat de mult rau vede in jur, crede ca se intampla la altii, dar lui nu, niciodata lui.
M-am recunoscut in acest personaj si recunosc ca eu am fost adeptul numarul unu al ideii, ca mie nu mi se poate intampla nimic rau niciodata.
Au mai trecut zile, au mai cazut frunze din copacii...
Acum cred putin diferit: "cred ca la un moment dat ni se intampla fiecaruia dintre noi, ca viata are un echilibru atat de fragil, de care trebuie sa avem grija zi de zi. Acest echilibru poate fi daramat dintr-o suflare, de ceva ce am facut azi, ieri sau acum ani de zile si vine peste noi ca un tavalug.
Cred ca exista zece la suta si ghinion, fatalitate, dar pentru celelalte nouazeci la suta din cazuri, cand a depins la un moment dat de noi, sa dam vine pe ele, inseamna ca ne afundam intr-un cerc din care nu avem Iesire.
Sa privim inainte cu speranta, dar sa lasam in urma oarba idee ca "noua nu ni se intampla niciodata"...
__________________________________________________________________________
Am crezut totdeauna ca sunt o persoana norocoasa si ca nu trebuie decat sa respect toate regulile societatii pentru a-mi putea trai “frumoasa viata” ce mi-a fost scrisa.
Am crezut ca sunt oameni care se nasc ghinionisti si au o viata grea, o familie saraca, trebuie sa munceasca de mici, sa rabde de foame..
Mi-era mila de ei, dar cu un fel de superioritate, am crezut ca nu fac parte din acestia, iar familia mea, modul cum am fost crescuta, faptul ca am invatat, mi se parea ca ma indreptatesc sa gandesc asa.
Am auzit de curand pe cineva care spunea ca romanul are o credinta proasta: "ca lui nu i se poate intampla nimic rau". Oricat de mult rau vede in jur, crede ca se intampla la altii, dar lui nu, niciodata lui.
M-am recunoscut in acest personaj si recunosc ca eu am fost adeptul numarul unu al ideii, ca mie nu mi se poate intampla nimic rau niciodata.
Au mai trecut zile, au mai cazut frunze din copacii...
Acum cred putin diferit: "cred ca la un moment dat ni se intampla fiecaruia dintre noi, ca viata are un echilibru atat de fragil, de care trebuie sa avem grija zi de zi. Acest echilibru poate fi daramat dintr-o suflare, de ceva ce am facut azi, ieri sau acum ani de zile si vine peste noi ca un tavalug.
Cred ca exista zece la suta si ghinion, fatalitate, dar pentru celelalte nouazeci la suta din cazuri, cand a depins la un moment dat de noi, sa dam vine pe ele, inseamna ca ne afundam intr-un cerc din care nu avem Iesire.
Sa privim inainte cu speranta, dar sa lasam in urma oarba idee ca "noua nu ni se intampla niciodata"...
__________________________________________________________________________
sâmbătă, 25 iunie 2011
Greierele
Dragii mei, chiar daca in ultima vreme am fost mai tacuta, sa nu credeti ca v-am uitat.
In secolul trecut am cunoscut un greiere, care de ceva vreme se crede furnica, a lasat strunele si a inceput sa care firimituri. Dar deunazi s-a impiedicat din nou de o coarda de chitara si au rasunat notele. Am atasat serenada lui, sper ca toti prietenii personaje de poveste sa poata sa asculte zicerea la patefon.
Auditie placuta !!
In secolul trecut am cunoscut un greiere, care de ceva vreme se crede furnica, a lasat strunele si a inceput sa care firimituri. Dar deunazi s-a impiedicat din nou de o coarda de chitara si au rasunat notele. Am atasat serenada lui, sper ca toti prietenii personaje de poveste sa poata sa asculte zicerea la patefon.
Auditie placuta !!
joi, 5 mai 2011
Seara...
Ca o pauza de mazgalit la calculator, am pus si altfel de mazgaleli.
Incep cu cele mai noi si termin cu cele mai vechi.
"Maricica" - in lucru. Este realizata pe sticla cu culori speciale pentru sticla.
An realizare 2011, autor Anca
"Vasile" - in lucru. Este realizat tot pe sticla si se numeste asa pentru ca este inspirat dupa un tablou al lui Vassily Kandinsky.
An realizare 2011, autor Anca
"Abstract 1" - suport sticla
An realizare 2011, autor Anca
"Abstract 1 varianta" - suport sticla
An realizare 2011, autor Anca si Adi
"Abstract 2" - suport sticla
An realizare 2011, autor Anca
"Abstract 3" - suport sticla
An realizare 2011, autor Anca
"Spirala" - suport sticla
An realizare 2011, autor Adi
"Nasu'cu berea" - tempera pe carton
An realizare 2010, autor Anca
"Maci" - ulei pe panza. Tablou realizat pentru mama.
An realizare 2010, autor Anca
"Maci" -detaliu
"Band direct din strugure" - ulei pe carton.
An realizare 2010, autor Anca
"Portret Anca in cires" - ulei pe carton.
An realizare 2010, autor Adi
"Furnica si Furnicutzu" - ulei pe carton.
An realizare 2010, autor Anca
"Caricatura Anca cu pisicile" - creion pe carton.
An realizare 2010, autor Adi
"Portret Adi" - creion pe un rest de carton.
An realizare 2010, autor Anca
"Rosu si Negru" - tempera pe carton.
An realizare 2010, autor Anca
"Tablou cu pietricele" - colaj natural pe sticla.
An realizare 2004, autor Anca
La final "Caricatura Anca in Parang" - creion pe carton.
Cea mai veche pe care am gasit-o.
An realizare 2000, autor Adi
.
Incep cu cele mai noi si termin cu cele mai vechi.
"Maricica" - in lucru. Este realizata pe sticla cu culori speciale pentru sticla.
An realizare 2011, autor Anca
"Vasile" - in lucru. Este realizat tot pe sticla si se numeste asa pentru ca este inspirat dupa un tablou al lui Vassily Kandinsky.
An realizare 2011, autor Anca
"Abstract 1" - suport sticla
An realizare 2011, autor Anca
"Abstract 1 varianta" - suport sticla
An realizare 2011, autor Anca si Adi
"Abstract 2" - suport sticla
An realizare 2011, autor Anca
"Abstract 3" - suport sticla
An realizare 2011, autor Anca
"Spirala" - suport sticla
An realizare 2011, autor Adi
"Nasu'cu berea" - tempera pe carton
An realizare 2010, autor Anca
"Maci" - ulei pe panza. Tablou realizat pentru mama.
An realizare 2010, autor Anca
"Maci" -detaliu
"Band direct din strugure" - ulei pe carton.
An realizare 2010, autor Anca
"Portret Anca in cires" - ulei pe carton.
An realizare 2010, autor Adi
"Furnica si Furnicutzu" - ulei pe carton.
An realizare 2010, autor Anca
"Caricatura Anca cu pisicile" - creion pe carton.
An realizare 2010, autor Adi
"Portret Adi" - creion pe un rest de carton.
An realizare 2010, autor Anca
"Rosu si Negru" - tempera pe carton.
An realizare 2010, autor Anca
"Tablou cu pietricele" - colaj natural pe sticla.
An realizare 2004, autor Anca
La final "Caricatura Anca in Parang" - creion pe carton.
Cea mai veche pe care am gasit-o.
An realizare 2000, autor Adi
.
joi, 28 aprilie 2011
EU
.
Prin coaja mea crapata si uscata pe alocuri, urca voiniceste o furnica. In spatele ei incearca sa-i tina pasul o a doua, a treia si apoi urmeaza o adevarata dara neagra miscatoare. Admir perseverenta acestui neam.
Urmaresc cu privirea de unde vin furnicile, imi cobor ochii pana pe pamant, trec de o gradinita de flori si vad ca se urca pe tulpina unui al doilea, ce sta la fel de nemiscat ca mine.
Sunt un copac batran, ce are radacile adanc infipte in pamant. Va intrebati de ce acesta este un fapt deosebit. Pentru ca nu am fost tot timpul asa. Cand eram tanar, radacinile mele se miscau libere in aer si ma puteam plimba unde ma indemna sufletul.
Am vazut muntii, dealurile, am dormit in campie, am simtit in frunze suierul crivatului, uscaciunea austrului, caldura foehnului si mangaierea zefirului. Desi nu credeti, chiar si briza marii mi-a gadilat ramurile.
Intr-o iarna rece am ajuns pe malul unui lac cu marginile mlastinoase. Obosit de atata mers prin frig m-am oprit pe loc am hotarat ca voi vegetata iarna aceea acolo. Asa ca am inchis ochii si am asteptat vantul de primavara. Pamanul inca moale a inceput sa cuprinda radacinele mele, pana le-a acoperit pe toate. Cate una razvratita abia se mai vedea la suprafata acestuia. Iarna a pecetluit ce facuse pamantul mlastinos si m-a prins si mai tare. Au trecut zilele, noptile reci si au aparut in sfarsit florile de primavara. Mi-e mi s-au umflat mugurii mai mai sa plesneasca si atunci am revenit si eu un pic la viata. Am hotarat sa plec din nou in plimbarile mele prin tara. Am ridicat prima radacina, dar aceasta nu s-a miscat, apoi pe a doua si apoi pe toate celelalte fara sa se intample nimic. Nu stiu ce s-a intamplat in acea iarna, dar am ramas prins in pamant si desi pentru ceilalti timpul mergea, pentru mine de atunci a stat in loc.
Acum multi ani aveam coaja neteda si proaspat varuita, acum e crapata si uscata pe alocuri.
De ani de zile profit de fiecare adiere de vant care ma leagana si incerc sa-mi smulg fiecare radacina din pamant si sa merg inainte, dar raman inevitabil pe loc.
Va intrebati daca mai este cineva ca mine. Ma uit in jur si vad ca mai sunt multi ca mine: pomi si flori sunt prinse intr-o zbatere continua, abia vreo planta taratoare de mai reuseste sa inainteze un pic......
Admir furnicile cum merg neobosite, cum urca voiniceste pe coaja mea si cum pentru ele timpul nu sta niciodata pe loc.
.
Prin coaja mea crapata si uscata pe alocuri, urca voiniceste o furnica. In spatele ei incearca sa-i tina pasul o a doua, a treia si apoi urmeaza o adevarata dara neagra miscatoare. Admir perseverenta acestui neam.
Urmaresc cu privirea de unde vin furnicile, imi cobor ochii pana pe pamant, trec de o gradinita de flori si vad ca se urca pe tulpina unui al doilea, ce sta la fel de nemiscat ca mine.
Sunt un copac batran, ce are radacile adanc infipte in pamant. Va intrebati de ce acesta este un fapt deosebit. Pentru ca nu am fost tot timpul asa. Cand eram tanar, radacinile mele se miscau libere in aer si ma puteam plimba unde ma indemna sufletul.
Am vazut muntii, dealurile, am dormit in campie, am simtit in frunze suierul crivatului, uscaciunea austrului, caldura foehnului si mangaierea zefirului. Desi nu credeti, chiar si briza marii mi-a gadilat ramurile.
Intr-o iarna rece am ajuns pe malul unui lac cu marginile mlastinoase. Obosit de atata mers prin frig m-am oprit pe loc am hotarat ca voi vegetata iarna aceea acolo. Asa ca am inchis ochii si am asteptat vantul de primavara. Pamanul inca moale a inceput sa cuprinda radacinele mele, pana le-a acoperit pe toate. Cate una razvratita abia se mai vedea la suprafata acestuia. Iarna a pecetluit ce facuse pamantul mlastinos si m-a prins si mai tare. Au trecut zilele, noptile reci si au aparut in sfarsit florile de primavara. Mi-e mi s-au umflat mugurii mai mai sa plesneasca si atunci am revenit si eu un pic la viata. Am hotarat sa plec din nou in plimbarile mele prin tara. Am ridicat prima radacina, dar aceasta nu s-a miscat, apoi pe a doua si apoi pe toate celelalte fara sa se intample nimic. Nu stiu ce s-a intamplat in acea iarna, dar am ramas prins in pamant si desi pentru ceilalti timpul mergea, pentru mine de atunci a stat in loc.
Acum multi ani aveam coaja neteda si proaspat varuita, acum e crapata si uscata pe alocuri.
De ani de zile profit de fiecare adiere de vant care ma leagana si incerc sa-mi smulg fiecare radacina din pamant si sa merg inainte, dar raman inevitabil pe loc.
Va intrebati daca mai este cineva ca mine. Ma uit in jur si vad ca mai sunt multi ca mine: pomi si flori sunt prinse intr-o zbatere continua, abia vreo planta taratoare de mai reuseste sa inainteze un pic......
Admir furnicile cum merg neobosite, cum urca voiniceste pe coaja mea si cum pentru ele timpul nu sta niciodata pe loc.
.
vineri, 1 aprilie 2011
In palma...
.
Degetele firave mi se desfaceau tremurand usor, lasand sa se vada unul cate unul buricele degetelor cu amprentele lor rotunde.
In palma se vedea acum o forma luminoasa de marimea unei gogosi mincinoase. Era inconjurata de o aura puternica, iar pe conturul ei clar apareau mii de culori si detalii.
Zile in sir tot desfaceam mana tematoare si verificam daca mai este acolo, apoi strangeam repede degetele peste ea, de frica sa nu dispara.
O vorba din popor spune ca timpul le sterge pe toate...
...asa ca dupa o vreme conturul ei avea sa fie din ce in ce mai neclar si a inceput sa devina transparenta. Prin ea vedeam acum, urmele adanci din palma, aura ii disparuse si doar rar, cand ma gandeam intens la ea, mai palpaia incet si isi mai inviora un pic culorile.
Iar intr-o zi, fara sa-mi dau seama, cand mergeam decent, conventional si vesel pe trotuar, a disparut de tot.
Asa am pierdut si ultimul lucru pe care il aveam de la ea, AMINTIREA.
.
Degetele firave mi se desfaceau tremurand usor, lasand sa se vada unul cate unul buricele degetelor cu amprentele lor rotunde.
In palma se vedea acum o forma luminoasa de marimea unei gogosi mincinoase. Era inconjurata de o aura puternica, iar pe conturul ei clar apareau mii de culori si detalii.
Zile in sir tot desfaceam mana tematoare si verificam daca mai este acolo, apoi strangeam repede degetele peste ea, de frica sa nu dispara.
O vorba din popor spune ca timpul le sterge pe toate...
...asa ca dupa o vreme conturul ei avea sa fie din ce in ce mai neclar si a inceput sa devina transparenta. Prin ea vedeam acum, urmele adanci din palma, aura ii disparuse si doar rar, cand ma gandeam intens la ea, mai palpaia incet si isi mai inviora un pic culorile.
Iar intr-o zi, fara sa-mi dau seama, cand mergeam decent, conventional si vesel pe trotuar, a disparut de tot.
Asa am pierdut si ultimul lucru pe care il aveam de la ea, AMINTIREA.
.
duminică, 27 martie 2011
Melcul Codobelc
.
Deunazi Clopotica mi-a facut un cadou foarte optimist care sa ma ajute sa merg inainte. O insigna cu un melc, care merge foarte incet pentru ca este un melc, dar totusi merge inainte si este vesel pentru ca are fluturasi in jurul lui.
Clopotica mi-a spus cu aceasta ocazie si povestea lui...
Melcul Cotobelc locuia tocmai dupa piatra cea mare colturoasa, care statea aruncata in fundul curtii, langa mormanul de gunoi natural pentru ciuperci. I-a placut dintotdeauna sa locuiasca acolo. Odata la cateva zile, venea Omul si aduna ciuperci sa-si faca tuslama de ciuperci cu mamaliga. Atunci era o buna zi si pentru Cotobelc, pentru ca resturi de ciuperci zburau in toate partile si prindea si el din cand borul de la o palarie de ciuperca aruncata si o rontaia toata ziua.
Gradina lui era protejata si de doi stejari inalti si batrani, care il aparau vara de caldura cea torida si nu lasau soarele sa-i arda spatele. Firele moi de iarba ii gadilau pielea cand se furisa printre ele, iar fluturi zburau in jurul lui. Din cand in cand unul mai indraznet si buclucas i se aseza pe o antena. Apoi iar venea ziua in care cizmele de cauciuc inalte lucrau la ciuperci si apoi o ploaie de resturi de ciuperci zburau in toate partile si aveau toate vietatile din zona mancare proaspata cateva zile.
La un moment dat, pe la inceputul nu stiu carei luni, caci i-am uitat numele, cizmele nu au mai venit. O zi, doua, trei, noua, burta ii chioraia, stomacul i se lipise de spate si nici macar o palarie zdrentuita de ciuperca nu mai avea de rontait.
Intr-o zi cu nori a venit intai o pereche de pantofi de dama, care se ridicau intr-un mod ciudat si tresarit de cate ori tocul atingea noroiul vascos, apoi o pereche de pantofi luciosi din piele de sarpe la care le lipseau doar ochii, apoi cateva zile a fost liniste. De fapt au fost ultimele zile de liniste, pentru ca a inceput un vuiet mare si a diparut intai gunoiul cu ciupercile la care tinea atat de mult, pomii batrani au inceput sa se clatine, apoi o gura mare de fier a inghitit toata iarba care il proteja. De abia a putut scapa fugind cat a putut de repede pâsh... pâsh... pâsh pana la uluca de lemn de la gard si sa se piteasca in gradina vecina. Din cand in cand aparea de dupa uluca un ochi speriat, clipind des, in varful unei antene si retragandu-se in cochilie la primul zgomot mai puternic. Spera sa prinda cat mai mult din ce se intampla alaturi.
Zavera mare: au venit intai zugravii care au varuit proaspat casa, apoi au aparut dale de beton in culori superbe galben, rosu, dar care nu miroseau deloc a flori si nu mai lasau sa creasca nici un smoc de iarba in toata curtea.
Incet, incet a inteles ca nu mai avea loc in curtea lui minunata, si-a indesat mahnit hainutele in cochilie si a plecat târshâindu-si coada prin gradina vecina. Dupa ce a mers trei zile si trei nopti in continuu si a trecut de al zecelea fir de iarba a hotarat sa faca un popas. Statu sa-si traga sufletul, odata, de doua ori, de trei ori, cand auzi o voce palpainda:
" Melc, Melc, Cotobelc in ce directie te indrepti?".
Cotobelc se uita imprejur si il recunoscu pe Fâl-fâl (un fluture caruia ii daduse sa manance din palaria lui de ciuperca), asa ca se bucura si ii raspunse:
"Eeii... nu stiu nici eu incotro ma indrept, gradina mea de ciuperci nu mai este decat in vis, asa ca ma târshâi in nestire in jurul cate unui fir de iarba".
Lui Fâl-Fâl i se facu mila de Cotobelc si isi aduse aminte cat de bine i-a fost cand acesta il hranise atunci cand ii fusese foame, asa ca se hotara sa-l ajute.
"Uite ce e Cotobelc, eu traiesc in Tara Frunzelor Gustoase si Carnoase (nu carnivore). Daca ma vei urma, eu si cei 98 de frati ai mei iti vom oferi un petic primitor in care sa-ti asezi cochilia"
si aceste fiind spuse, fâl...fâl... Fâl-Fâl zbura. Cotobelc ramase cam neincrezator:
"Hmmm... usor de zis, mai greu de facut. Un melc sa urmareasca un fluture.."
Dar incepu sa se gandeasca, si se gandi si se gandi, toate vietuitoarele din jur puteau vedea asta dupa cat de tare i se framantau antenele:
"...sa vedem....99 de fluturi..., ii vad toata ziua zburand haotic cu aripioarele lor albe cu buline negre. Cum sa stiu incotro zboara si mai ales cum sa-i urmaresc.."
In cele din urma isi facu un plan:
"Fluturii nu au cochilie, deci nu au casa in spate, deci nu au dormitor in spate, inseamna ca dorm in alta parte. Ziua zboara si se veselesc prin natura, dar seara se intorc la culcare".
Asa ca a fost atent cand a venit seara. Ce istet, a avut dreptate, fluturii zburau la aceasta ora toti in aceleasi sens. In fiecare seara, un roi de aripioare albe se indreptau spre culcare.
Asa ca se hotara, trase aer adanc in piept, isi lua avant, tura motoarele la maxim si porni dupa ei. Pe deasupra lui treceau veseli 1, 2, 3 ... 97, 98, 99 de fluturi, care apoi s-au pierdut in departare, catre locul dormit. Dupa o zi intreaga de mers reusise sa ocoleasca doar pe trei sferturi baltoaca de langa piatra verzuie plina de muschi. Nu e nimic, maine seara si in fiecare seara avea ocazia sa urmareasca fluturii si sa mai avanseze un pic. Era obosit, siroaiele de sudoare se prelingeau pe cochilie, lasand dare lungi de sare, dar era fericit, acum avea o tinta spre care se indrepta. A durat calatoria lui toata primavara si a mers tot timpul cu hotarare si perseverenta. La inceputul verii, intr-o zi calduroasa, a ajuns in sfarsit in Tara cautata, cea a Frunzelor Gustoase si Carnoase. Asa a inceput noua lui viata in GRADINA DE VARZA alaturi de cei 99 de fluturi de varza, albi cu buline negre !
.
Deunazi Clopotica mi-a facut un cadou foarte optimist care sa ma ajute sa merg inainte. O insigna cu un melc, care merge foarte incet pentru ca este un melc, dar totusi merge inainte si este vesel pentru ca are fluturasi in jurul lui.
Clopotica mi-a spus cu aceasta ocazie si povestea lui...
Melcul Cotobelc locuia tocmai dupa piatra cea mare colturoasa, care statea aruncata in fundul curtii, langa mormanul de gunoi natural pentru ciuperci. I-a placut dintotdeauna sa locuiasca acolo. Odata la cateva zile, venea Omul si aduna ciuperci sa-si faca tuslama de ciuperci cu mamaliga. Atunci era o buna zi si pentru Cotobelc, pentru ca resturi de ciuperci zburau in toate partile si prindea si el din cand borul de la o palarie de ciuperca aruncata si o rontaia toata ziua.
Gradina lui era protejata si de doi stejari inalti si batrani, care il aparau vara de caldura cea torida si nu lasau soarele sa-i arda spatele. Firele moi de iarba ii gadilau pielea cand se furisa printre ele, iar fluturi zburau in jurul lui. Din cand in cand unul mai indraznet si buclucas i se aseza pe o antena. Apoi iar venea ziua in care cizmele de cauciuc inalte lucrau la ciuperci si apoi o ploaie de resturi de ciuperci zburau in toate partile si aveau toate vietatile din zona mancare proaspata cateva zile.
La un moment dat, pe la inceputul nu stiu carei luni, caci i-am uitat numele, cizmele nu au mai venit. O zi, doua, trei, noua, burta ii chioraia, stomacul i se lipise de spate si nici macar o palarie zdrentuita de ciuperca nu mai avea de rontait.
Intr-o zi cu nori a venit intai o pereche de pantofi de dama, care se ridicau intr-un mod ciudat si tresarit de cate ori tocul atingea noroiul vascos, apoi o pereche de pantofi luciosi din piele de sarpe la care le lipseau doar ochii, apoi cateva zile a fost liniste. De fapt au fost ultimele zile de liniste, pentru ca a inceput un vuiet mare si a diparut intai gunoiul cu ciupercile la care tinea atat de mult, pomii batrani au inceput sa se clatine, apoi o gura mare de fier a inghitit toata iarba care il proteja. De abia a putut scapa fugind cat a putut de repede pâsh... pâsh... pâsh pana la uluca de lemn de la gard si sa se piteasca in gradina vecina. Din cand in cand aparea de dupa uluca un ochi speriat, clipind des, in varful unei antene si retragandu-se in cochilie la primul zgomot mai puternic. Spera sa prinda cat mai mult din ce se intampla alaturi.
Zavera mare: au venit intai zugravii care au varuit proaspat casa, apoi au aparut dale de beton in culori superbe galben, rosu, dar care nu miroseau deloc a flori si nu mai lasau sa creasca nici un smoc de iarba in toata curtea.
Incet, incet a inteles ca nu mai avea loc in curtea lui minunata, si-a indesat mahnit hainutele in cochilie si a plecat târshâindu-si coada prin gradina vecina. Dupa ce a mers trei zile si trei nopti in continuu si a trecut de al zecelea fir de iarba a hotarat sa faca un popas. Statu sa-si traga sufletul, odata, de doua ori, de trei ori, cand auzi o voce palpainda:
" Melc, Melc, Cotobelc in ce directie te indrepti?".
Cotobelc se uita imprejur si il recunoscu pe Fâl-fâl (un fluture caruia ii daduse sa manance din palaria lui de ciuperca), asa ca se bucura si ii raspunse:
"Eeii... nu stiu nici eu incotro ma indrept, gradina mea de ciuperci nu mai este decat in vis, asa ca ma târshâi in nestire in jurul cate unui fir de iarba".
Lui Fâl-Fâl i se facu mila de Cotobelc si isi aduse aminte cat de bine i-a fost cand acesta il hranise atunci cand ii fusese foame, asa ca se hotara sa-l ajute.
"Uite ce e Cotobelc, eu traiesc in Tara Frunzelor Gustoase si Carnoase (nu carnivore). Daca ma vei urma, eu si cei 98 de frati ai mei iti vom oferi un petic primitor in care sa-ti asezi cochilia"
si aceste fiind spuse, fâl...fâl... Fâl-Fâl zbura. Cotobelc ramase cam neincrezator:
"Hmmm... usor de zis, mai greu de facut. Un melc sa urmareasca un fluture.."
Dar incepu sa se gandeasca, si se gandi si se gandi, toate vietuitoarele din jur puteau vedea asta dupa cat de tare i se framantau antenele:
"...sa vedem....99 de fluturi..., ii vad toata ziua zburand haotic cu aripioarele lor albe cu buline negre. Cum sa stiu incotro zboara si mai ales cum sa-i urmaresc.."
In cele din urma isi facu un plan:
"Fluturii nu au cochilie, deci nu au casa in spate, deci nu au dormitor in spate, inseamna ca dorm in alta parte. Ziua zboara si se veselesc prin natura, dar seara se intorc la culcare".
Asa ca a fost atent cand a venit seara. Ce istet, a avut dreptate, fluturii zburau la aceasta ora toti in aceleasi sens. In fiecare seara, un roi de aripioare albe se indreptau spre culcare.
Asa ca se hotara, trase aer adanc in piept, isi lua avant, tura motoarele la maxim si porni dupa ei. Pe deasupra lui treceau veseli 1, 2, 3 ... 97, 98, 99 de fluturi, care apoi s-au pierdut in departare, catre locul dormit. Dupa o zi intreaga de mers reusise sa ocoleasca doar pe trei sferturi baltoaca de langa piatra verzuie plina de muschi. Nu e nimic, maine seara si in fiecare seara avea ocazia sa urmareasca fluturii si sa mai avanseze un pic. Era obosit, siroaiele de sudoare se prelingeau pe cochilie, lasand dare lungi de sare, dar era fericit, acum avea o tinta spre care se indrepta. A durat calatoria lui toata primavara si a mers tot timpul cu hotarare si perseverenta. La inceputul verii, intr-o zi calduroasa, a ajuns in sfarsit in Tara cautata, cea a Frunzelor Gustoase si Carnoase. Asa a inceput noua lui viata in GRADINA DE VARZA alaturi de cei 99 de fluturi de varza, albi cu buline negre !
.
luni, 21 martie 2011
SMS
.
Frunza in frunza, pomii se inchid deasupra capului.
Un drum ingust se strecoara printre copaci pe mai multi kilometrii.
Toata nelinistea si agitatia interioara raman agatate la capatul drumului, iar la celalt capat sta agatata o alta lume: Manastirea Tiganesti.
Alti oameni, alt fel de a gandi, a simti, a intelege.
Ganduri de la Maica Stefana:
"Nimic din ce facem noi de bunavoie nu este atat de folositor cat ceea ce ne trimite Domnul fara incuviintarea noastra. Atunci cand incercarea va trece, te vei umple de bucurie. Vei fi coplesit de jur imprejur de lumina stralucitoare si vei vedea taina pe care limba nu este cu putinta a le grai. Atunci vei dori cu putere sa vina iarasi ispitele, pentru ca ai cunoscut cat folos aduc"
.
Frunza in frunza, pomii se inchid deasupra capului.
Un drum ingust se strecoara printre copaci pe mai multi kilometrii.
Toata nelinistea si agitatia interioara raman agatate la capatul drumului, iar la celalt capat sta agatata o alta lume: Manastirea Tiganesti.
Alti oameni, alt fel de a gandi, a simti, a intelege.
Ganduri de la Maica Stefana:
"Nimic din ce facem noi de bunavoie nu este atat de folositor cat ceea ce ne trimite Domnul fara incuviintarea noastra. Atunci cand incercarea va trece, te vei umple de bucurie. Vei fi coplesit de jur imprejur de lumina stralucitoare si vei vedea taina pe care limba nu este cu putinta a le grai. Atunci vei dori cu putere sa vina iarasi ispitele, pentru ca ai cunoscut cat folos aduc"
.
marți, 15 martie 2011
LUNILE ANULUI
.
Nu stiu daca e incalzirea globala sau altceva, dar eu nu mai inteleg deloc anotimpurile astea.
Era iarna, frig, ma plimbam in parc si aveam promoroaca la nas.
Dimineata cand ma trezeam, zaream pe geam atat de familiarele flori de gheata. Imi doream cu ardoare sa vina caldura, sa ne gadile soarele, sa infloreasca mii de flori in iarba, sa fie la fel de primavara cum era in sufletul meu. O luasem inaintea anului si inima mi se bucura deja de anotimpul trilurilor pasarilor.
In sfarsit baba Dochia si-a aruncat cojoacele si pamantul s-a bucurat de primavara. Ghiocei si zambilele au rasarit, trompetele narciselor au rasunat, iar lalele, incercand sa se tina dupa ele, si-au inaltat si ele spre cer frunzele.
Dar apoi.....
Nu stiu unde s-au incercat itele Anului, nu stiu ce vant i-a incurcat mintile, caci in sufletul meu s-a intors iarna. Merg anotimpurile inapoi. A fost primavara si bucurie. Dupa asta am simtit crivatul cum imi strapungea inima. Vantul si gerul ma strabatea dintr-o parte in alta, fara sa gaseasca impotrivire. Acum incet incet simt
cum iarna trece si se instaleaza toamna. O lenesa inertie de frunza galbena mi se aseaza peste suflet.
Ma intreb in ce sens se mai invarte pamantul si ce va urma dupa toamna, va veni iarna sau vara ?
O sa vad fulgi?.. o sa vad maci ?...ce ciudat si absurd de nefolositor mi se pare acum, ca unul din primele lucruri care le invata un copil este ordinea lunilor anului: ianuarie, februarie, martie, aprilie..............
.
Nu stiu daca e incalzirea globala sau altceva, dar eu nu mai inteleg deloc anotimpurile astea.
Era iarna, frig, ma plimbam in parc si aveam promoroaca la nas.
Dimineata cand ma trezeam, zaream pe geam atat de familiarele flori de gheata. Imi doream cu ardoare sa vina caldura, sa ne gadile soarele, sa infloreasca mii de flori in iarba, sa fie la fel de primavara cum era in sufletul meu. O luasem inaintea anului si inima mi se bucura deja de anotimpul trilurilor pasarilor.
In sfarsit baba Dochia si-a aruncat cojoacele si pamantul s-a bucurat de primavara. Ghiocei si zambilele au rasarit, trompetele narciselor au rasunat, iar lalele, incercand sa se tina dupa ele, si-au inaltat si ele spre cer frunzele.
Dar apoi.....
Nu stiu unde s-au incercat itele Anului, nu stiu ce vant i-a incurcat mintile, caci in sufletul meu s-a intors iarna. Merg anotimpurile inapoi. A fost primavara si bucurie. Dupa asta am simtit crivatul cum imi strapungea inima. Vantul si gerul ma strabatea dintr-o parte in alta, fara sa gaseasca impotrivire. Acum incet incet simt
cum iarna trece si se instaleaza toamna. O lenesa inertie de frunza galbena mi se aseaza peste suflet.
Ma intreb in ce sens se mai invarte pamantul si ce va urma dupa toamna, va veni iarna sau vara ?
O sa vad fulgi?.. o sa vad maci ?...ce ciudat si absurd de nefolositor mi se pare acum, ca unul din primele lucruri care le invata un copil este ordinea lunilor anului: ianuarie, februarie, martie, aprilie..............
.
marți, 1 martie 2011
A opta stea din Carul Mare
legenda povestita de degetica
De mult de tot, cand pamantul era plat ca o felie de paine cu unt si se intretaia cu cerul...se petrece si povestea noastra, chiar acolo unde bolta cereasca intersecteaza Pamantul.
Era o tara mica, mica, nu chiar cat Liliput, pentru ca oamenii aveau inaltime normala, dar oricum mica. Era la fel de plata ca si intreg Pamantul, dar lor li se parea frumoasa.
Oamenii de aici erau fericiti, principala lor indeletnicire era sa agate scari de bolta cereasca si sa o lustruiasca, inclusiv stelele, ca sa straluceasca asa frumos cum le vedem noi.
Doar din cand in cand, cate un nor trecea prin viata lor, cand Luna cobora printre ei, alegea pe cineva si-l transforma in stea punandu-l pe cer intr-o noua constelatie.
In aceasta tara mica traiau un Print si o Printesa. Erau fericiti si buni si iubiti de oameni, dar ca in orice poveste aveau o neimplinire, aceea ca nu aveau copii. Dar iata ca intr-o buna zi, printesa cazu grea. Si tara sarbatorii si zilele treceau in asteptarea zilei celei mari.
Dar iata ca intr-o zi, in apropiere de soroc, coboara din nou Luna si de data aceasta se opri in fata casei lor. Luna le spune ca mica printesa asteptata va fi a ei de nu ii vor implini 5 dorinte.
Si Luna incepu a se plange, ca de sus din cer, s-a plictisit de ce vede, ca tara e prea plata si vrea o schimbare, aceasta este prima ei dorinta.
Printul si printesa ingroziti au cerut ajutorul oamenilor. Cot la cot, au muncit laolalta mai multe zile si au ridicat muntii cei mari ce zgarie cerul.
Apoi Luna s-a plans ca nu misca nimic in tara lor si oamenii au sapat si au facut izvoare si rauri ce curg si susura spre mare.
Apoi s-a plans ca nu e suficienta culoare si oamenii au aruncat milioane de seminte de flori si au facut pasuni vesele si multicolore.
Apoi ca e prea liniste si oamenii au plantat pomi in care au venit mii de pasarele sa cante.
Printul si Printesa erau aproape fericiti, caci reusisera sa implineasca patru din cele cinci dorinte ale Lunii.
A venit si ziua cand Luna a coborat pe Pamant si s-a plimbat in fiecare colt din tara mica si nu si-a putut stapanii admiratia vazand ce au reusit sa faca oamenii.
Dar apoi si-a dat seama ingrozita, ca in comparatie cu ce facusera oamenii, bolta ei parea stearpa, consteatiile ei fara viata, chiar si Carul Mare cu care se mandrea atata, nu avea pe nimeni in el care sa-i dea viata. Asa ca hotara ca ultima ei dorinta era ca mica printesa asteptata sa-si ia locul pe bolta cereasca, in Carul Mare si sa alerge cu acesta printre ale constelatii admirand Pamantul.
Au trecut multi ani de atunci, Printul si Printesa au alti copii, dar uneori, in noptile instelate, ii vezi pe cei doi mergand prin gradina, tinandu-se de mana si cautand din ochi Carul Mare, cu cea de a Opta lui Stea deasupra.
_______________________________________
De mult de tot, cand pamantul era plat ca o felie de paine cu unt si se intretaia cu cerul...se petrece si povestea noastra, chiar acolo unde bolta cereasca intersecteaza Pamantul.
Era o tara mica, mica, nu chiar cat Liliput, pentru ca oamenii aveau inaltime normala, dar oricum mica. Era la fel de plata ca si intreg Pamantul, dar lor li se parea frumoasa.
Oamenii de aici erau fericiti, principala lor indeletnicire era sa agate scari de bolta cereasca si sa o lustruiasca, inclusiv stelele, ca sa straluceasca asa frumos cum le vedem noi.
Doar din cand in cand, cate un nor trecea prin viata lor, cand Luna cobora printre ei, alegea pe cineva si-l transforma in stea punandu-l pe cer intr-o noua constelatie.
In aceasta tara mica traiau un Print si o Printesa. Erau fericiti si buni si iubiti de oameni, dar ca in orice poveste aveau o neimplinire, aceea ca nu aveau copii. Dar iata ca intr-o buna zi, printesa cazu grea. Si tara sarbatorii si zilele treceau in asteptarea zilei celei mari.
Dar iata ca intr-o zi, in apropiere de soroc, coboara din nou Luna si de data aceasta se opri in fata casei lor. Luna le spune ca mica printesa asteptata va fi a ei de nu ii vor implini 5 dorinte.
Si Luna incepu a se plange, ca de sus din cer, s-a plictisit de ce vede, ca tara e prea plata si vrea o schimbare, aceasta este prima ei dorinta.
Printul si printesa ingroziti au cerut ajutorul oamenilor. Cot la cot, au muncit laolalta mai multe zile si au ridicat muntii cei mari ce zgarie cerul.
Apoi Luna s-a plans ca nu misca nimic in tara lor si oamenii au sapat si au facut izvoare si rauri ce curg si susura spre mare.
Apoi s-a plans ca nu e suficienta culoare si oamenii au aruncat milioane de seminte de flori si au facut pasuni vesele si multicolore.
Apoi ca e prea liniste si oamenii au plantat pomi in care au venit mii de pasarele sa cante.
Printul si Printesa erau aproape fericiti, caci reusisera sa implineasca patru din cele cinci dorinte ale Lunii.
A venit si ziua cand Luna a coborat pe Pamant si s-a plimbat in fiecare colt din tara mica si nu si-a putut stapanii admiratia vazand ce au reusit sa faca oamenii.
Dar apoi si-a dat seama ingrozita, ca in comparatie cu ce facusera oamenii, bolta ei parea stearpa, consteatiile ei fara viata, chiar si Carul Mare cu care se mandrea atata, nu avea pe nimeni in el care sa-i dea viata. Asa ca hotara ca ultima ei dorinta era ca mica printesa asteptata sa-si ia locul pe bolta cereasca, in Carul Mare si sa alerge cu acesta printre ale constelatii admirand Pamantul.
Au trecut multi ani de atunci, Printul si Printesa au alti copii, dar uneori, in noptile instelate, ii vezi pe cei doi mergand prin gradina, tinandu-se de mana si cautand din ochi Carul Mare, cu cea de a Opta lui Stea deasupra.
_______________________________________
sâmbătă, 26 februarie 2011
Suflete de ingeras
"...neindemanatice cuvinte 2"
E primavara si totul e acoperit de fulgi albi de plop.
Daca fiecare fulg ar insemna un suflet pierdut de ingeras,
Atunci am fugi cu totii de primavara.
..........
Sunt pe strada. Piciorele mi se afunda in puful gros si moale.
Daca fiecare ar fi un mic suflet, atunci ne-am ingrozi de pomi.
..........
Vine dintr-o data o adiere moale si-i zboara pe toti,
Nu stiu ce sunt, unde se duc,
Dar ma gandesc ca fiecare are coltul lui de lume unde va incolti...
E primavara si totul e acoperit de fulgi albi de plop.
Daca fiecare fulg ar insemna un suflet pierdut de ingeras,
Atunci am fugi cu totii de primavara.
..........
Sunt pe strada. Piciorele mi se afunda in puful gros si moale.
Daca fiecare ar fi un mic suflet, atunci ne-am ingrozi de pomi.
..........
Vine dintr-o data o adiere moale si-i zboara pe toti,
Nu stiu ce sunt, unde se duc,
Dar ma gandesc ca fiecare are coltul lui de lume unde va incolti...
duminică, 20 februarie 2011
Ingeras Clara
"...neindemanatice cuvinte"
Am avut o samanta, ghiveci, pamant,
Iar in primavara a rasarit un bobocel.
Dar dumnezeu m-a daruit cu doua maini mari, butucanoase,
Cu care am incercat sa o mangai...
...Si i-am frant codita...
Daca as avea o mica floare, ce-as face cu ea ?
In palma nu o pot tine, pt. ca se usuca,
In pamant nu o pot pune sa creasca, pt. ca nu are radacini...
Am sa o pun pe o apa curgatoare, sa-si traga seva din susurul ei
Si sa pluteasca pe o raza de soare, inapoi in sufletul naturii din care a venit.
Acum sufletul meu e la fel de bolovanos ca mainile,
Dar incet, incet, curgerea apei va spala tot pietrisul adunat in el
Si-si va urma calea ce i-a fost scrisa.
Am avut o samanta, ghiveci, pamant,
Iar in primavara a rasarit un bobocel.
Dar dumnezeu m-a daruit cu doua maini mari, butucanoase,
Cu care am incercat sa o mangai...
...Si i-am frant codita...
Daca as avea o mica floare, ce-as face cu ea ?
In palma nu o pot tine, pt. ca se usuca,
In pamant nu o pot pune sa creasca, pt. ca nu are radacini...
Am sa o pun pe o apa curgatoare, sa-si traga seva din susurul ei
Si sa pluteasca pe o raza de soare, inapoi in sufletul naturii din care a venit.
Acum sufletul meu e la fel de bolovanos ca mainile,
Dar incet, incet, curgerea apei va spala tot pietrisul adunat in el
Si-si va urma calea ce i-a fost scrisa.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)