PITICA

dedicata nepotelei mele Sofia


Parerea mea proprie este ca Piticii sunt subapreciati.
Si mai ales Piticele !
Nu ma refer la oameni mici de inaltime, ci la Piticii adevarati, ca Tom Degetel, sau Piticii din Alba ca Zapada, iar ca spiridus l-as fi adaugat si pe Jiminy Cricket (constiinta lui Pinocchio), dar o sa motivati ca era greiere si nu Pitic.
Ganditi-va de cati zeci de ani nu au mai aparut in povesti si cat bine faceau ei, au cazut in uitare si pe nedrept.
Iar la Pitice si mai rau, apare doar foarte rar in cate o cronica o mentiune sumara despre vreo Pitica. A aparut ceva demult despre mine, Degetica, mai e o spiridusa in povestea lui Peter Pan, dar in rest…?…
Deunazi, m-am intalnit cu o Pitica, care se intalnise la randul ei cu o Pitica ce fusese martora la povestea in plina desfasurare a unei Pitice de origine spaniola. Asa mi-a ajuns si mie la ureche povestea Iniei (asa o chema pe Pitica). Era o Pitica sprintara, vesela si cu mult farmec…

…Locuia la Barcelona, se simtea bine acolo, se amesteca printre turisti si afla cate ceva din viata fiecaruia, se lasa purtata de acestia dintr-un loc in altul si cand se satura se muta la alt turist.
Piticii sunt mult mai mici decat vi-i inchipuiti, locul lor preferat este sa stea in urechea oamenilor si sa le asculte gandurile (tineti minte cum statea Tom Degetel in urechea cailor si le sufla incotro sa mearga).
Inia era mai comoda din fire si-i placea sa aleaga urechile mai confortabile. Unele sunt mici, inghesuite, strambe, nici nu are loc suficient sa-si intinda masuta, scaunelul, patutul, veioza, toaleta de machiaj, floarea preferata si cufarul cu multe salopete roz.
In ziua aceea a avut noroc. A gasit un cuplu tanar, in luna de miere, un baiat ciufulit si cam zanatec din fire si o fata cu parul lung si matasos, inconjurata de un parfum placut.
I-a apreciat repede cu un ochi bine format si amandoi pareau ca poseda niste “locuinte” confortabile. L-a ales pe el pentru ca parea o idee mai mare spatiul si ceva mai luminos, intra mai mult soare, parul lung si des al fetei i-ar fi acoperit toata fereastra. A gasit urechea moale si confortabila, se simtea rasfatata. A ales strategic urechea dreapta, pentru ca atunci cand indragostiti se tineau de mana, putea sari usor de pe umarul unuia pe al celuilalt.
Si asa a inceput calatoria Iniei.
Pe la Sagrada Familia, casa Mila, parcul Guell… Stia toate obiectivele turistice, dar nu se putea satura de ele, ar fi putut fi un foarte bun ghid, chiar completand amanunte picante despre fiecare.
Au ajuns in sfarsit si la casa Batllo, preferata ei, cu balcoanele ca niste masti ce par a se uita la tine, cu unduirile ei ce te atrag, avea ceva mistic in general. Un sentiment de mister o stapanea de cate ori intra acolo.
Acum mai mult ca in alte dati, Inia simtea atmosfera incarcata.
Au vizitat toate camerele si nu s-a intamplat nimic. Se mai linistise. Doar in ultima camera era pusa in tocul usii o ramurica de vasc, ramasa de la Revelionul ce abia trecuse. Indragostitii nostrii au profitat de ocazie si s-au sarutat. Cam lung sarutul, parca nu se mai termina. Inia se incurcase in parul fetei si nu mai vedea nimic. Totul era neclar si intunecat si ramurile vascului pareau ca ajungeau acum pana la ei, se incolaceau in jurul lor, nu le mai dadeau drumul si apoi…intuneric…
Cand au deschis ochii, ametiti si buimaci, au vazut ca sunt intr-o padure.
Ce ciudata padure !
Pomii incalciti, cu crengile rasucite ce pareau ca se intind amenintator spre tine. Arbori batrani cu scorburi cu mii de ochi ce te fixau.
Speriati indragostitii, stateau stransi unul in altul, fara sa faca nici o miscare.
Induiosata Inia li s-a prezentat, sperand ca poate toti trei impreuna vor gasii o solutie.
- Dragii mei, eu sunt Inia, si ma gandeam sa pornim la drum, sa nu ne gaseasca noaptea si lighioanele aici.
As zice ca vorbele ei i-au inspaimantat si mai tare, caci au sarit, ca si cum ar fi stat pe coji de nuci si dintii ei mici si ascutiti au simtit coaja pomului in care aterizat, dupa ce baiatul a inceput sa se scuture brusc, sa scape de ce avea pe umar. Intr-un final s-au lamurit ca fiinta ei este total inofensiva si plapanda si-au cerut scuze si s-au prezentat si ei la randul lor.
- Eu sunt “El”, a spus baiatul ciufulit.
- Iar eu sunt “Ea”, a spus fata suav si timid.
Si asa au plecat Inia, Ea si El la drum, in directia precisa “unde au vazut cu ochii”.
Au mers ce-au mers, pana ce a inceput sa se lase seara si au hotarat sa se opreasca langa un arbore batran, cu o scorbura mare cam la inaltimea unui stat de om, ce parea un culcus bun si sigur pentru noapte. Inia era ceva mai favorizata, pentru ca ea avea deja casuta cea frumos amenajata in ureche.
Pe langa arbore trecea un paraias ce susura usor, iar El si Ea in lipsa de alta mancare au baut lacom din apa dulce si limpede. Parea asa buna ca le-a saturat si setea si foamea, apoi s-au culcat multumiti.
Dimineata nu a fost chiar asa buna, as zice chiar deloc. Au ramas toti trei uimiti, pentru ca celor doi indragostiti le crescusera ramurele ca de copac. Baiatului nostru, pe langa parul ciufuluit ii crescusera crengute si avea chiar si un cuib de paie. In cursul zilei ce-a urmat, s-a asezat in el si o pasarica, ce l-a necajit pana la sfarsitul povestii. Fata avea acum mainile cu frunzulite, iar in partea de jos a fustei atarnau radacini.
Rau nu aratau, poate doar putin hippie si cred ca se incadrau mai bine in peisaj.
Au hotarat sa mearga mai departe. Cand li se facea foame si sete, mai poposeau langa un izvor si beau apa, care le potolea ca prin minune pe amandoua.
Dar ca urmare aveau din ce in ce mai multe crengi si radacini din ce in ce mai lungi.
- Nu mai beti apa, le-a strigat Pitica. Nu vedeti ce se intampla ?
- N-avem ce face, au raspuns cei doi cu naduf, noi nu ne putem hrani cu trei graunte, cum faci tu din mica ta provizie, iar daca nu bem apa murim de foame si de sete.
Si asa au mers inca o zi intreaga. Apoi s-au impotmolit aproape de tot. Vai !! Peste noapte radacinile crescusera asa mari si intrasera in pamant, incat erau tintuiti pe loc, ca doi copaci adevarati. Cei doi isi aplecau crengile unul spre altul in semn de dragoste si alinare. Cu greu si-au smuls radacinile din pamant, trasese si Inia de cate un firicel de radacina, ca de ridichea uriasa si abia, abia au reusit sa-si elibereze picioarele.
Acum se deplasau mai greu pentru ca picioarele li se impiedicau unul de celalat, iar radacinile se zbateau tot incercand sa se agate de pamant si sa se fixeze din nou.
Spre dupa-amiaza, le-a rasarit in fata printre copaci o cabana. Avea o curte mare frumoasa, iar in curte o multime de braduti, dar braduti ecologici pentru ca fiecare era plantat intr-un ghiveci. Au tras concluzia ca au ajuns la ocolul silvic si trebuia sa fie deci si padurarul. Au dat de cateva ori ocol ocolului silvic, in speranta de a vedea pe cineva si abia apoi au indraznit sa intre si in curte. El si Ea s-au oprit langa braduti, pentru ca le era greu sa mai urce si treptele cabanei, iar Inia a mers sa vorbeasca cu padurarul. Au iesit apoi in curte Pitica si Padurarul. Era un om batran, de culoare verde, ce parea un intelept.
Inia a inceput sa povesteasca toata patania, repezit si intrerupt pe alocuri de suspinuri si sughituri de plans: cum au baut apa, dar ei nu au nici o vina si cum le-au crescut crengi, desi nu au gresit cu nimic… si tot asa.
- Aha ! a zis batranul. Inseamna ca s-au sarutat sub vasc !
- ???!! de unde stii ?? au intrebat. Si ce legatura are cu ce am patit ?
- Vascul este pus special acolo, pentru ca cei ce se saruta sub el, sa inceapa incercarile “dragostei adevarate”. Si numai cei putini ce reusesc se intorc inapoi, in lumea lor”
- Iar cu cei ce nu se iubesc cu adevarat, ce se intampla cu ei ?
- Ha ! Ha ! Ha ! Pai uitati-va la voi si apoi in jurul vostru si vedeti ce de braduti ecologici avem”
El si Ea s-au speriat cumplit si si-au strans crengile unul in altul.
Gatuita de emotie, Inia a intrebat:
- Si ce se intampla cu bradutii de aici ?
- Pai sa vedem..hmm…a zis mosu’, scarpindu-se in barba. Acestia sunt cei care au ramas nevanduti de Craciun si urmeaza sa fie plantati in parcuri.
- Si care e calea sa reuseasca si sa-si dovedeasca dragostea adevarata ?
- Hmm…asta nu e asa usor, iar apoi daca va zic, eu cum mai fac rost de alti braduti ecologici ?
Dupa multe rugaminti si staruinte, doar ca sa scape de ei, le-a spus.
- Trebuie sa mergeti pana ce gasiti izvorul cu apa vie. De va veti inmuia radacinile in apa vie, radacinile se vor retrage si veti primi inapoi trupul asa cum l-ati avut, dar…Trebuie sa mai treceti o ultima incercare. Din izvorul cu Apa Vie isi trage seva si Arborele Adevarului. Acesta este cel mai batran arbore din padure, mai batran ca Lumea. La partea de jos a tulpinii sale, veti vedea trei scorburi, iar in spatele lor se ascund trei drumuri. De veti ghici si alege drumul bun, va veti intoarce in lumea voastra. De nu… !…si le arata doua ghiveciuri goale, ce stateau rasturnate intr-un colt.
- Glc! au inghitit in sec. Iti multumim, padurare. Alt sfat mai ai sa ne dai ?
- Hmmm…Hmmm…alt sfat nu mai am sa va dau, dar pot sa va ofer doua etichete pe care scrie “Eco” in caz ca nu……si zdrang! zdrang!, le-a capsat etichetele de ramurele.
Restul drumului El si Ea au mers tacuti, tot scuturant din crengi, sa scape de etichetele atarnate. S-au tot invartit in cerc, cale de mai multe zile, dar fara sa gaseasca nici o urma de apa vie.
- Opriti-va ! le-a strigat baiatul. Trebuie sa stam locului si sa ne gandim. Asa nu o sa ajungem nicaieri !
Si au inceput sa se gandeasca. Si s-au gandit, s-au tot gandit, soarele apunea, soarele rasarea si apoi iar apunea si iar rasarea. Pitica simtea ca o sa se transforme in Ganditorul de la Hamangia, daca se mai gandeste mult.
- Stiu ! A strigat intr-o dimineata baiatul. Ati vazut in fiecare dimineata, ca pe partea unde se depune mai multa roua, crengile se micsoreaza? Deci roua este din apa vie. Acum, ce este roua? Este aburul de apa purtat de vant, iar noaptea spre dimineata cand ajunge si se atinge de frunzele noastre reci, se transforma in picaturi de apa vie. Vantul este salvarea noastra, trebuie sa mergem in directia din care bate si vom ajunge la izvorul de apa vie.
Pentru ca nici una din fete nu a gasit un contraargument au plecat cu totii in directia indicata.
Dupa zile si zile de mers, staruinta le-a fost rasplatita si au ajuns la un izvor limpede si stalucitor, iar picaturile ce sareau din apa parea mici cristale.
Acum era momentul sa vada daca Padurarul avusese dreptate. El si Ea s-au asezat pe malul izvorului, tinandu-se cu crengile lipite si si-au intins cat mai mult radacinile in apa. Si-au asteptat, au asteptat asa nemiscati pana seara, pana cand obositi au adormit…
A doua zi dimineata, stateau lungiti unul langa altul, cuprinsi de somnul fericit al diminetii - pitica Inia, un baiat cu chipul senin si parul ciufulit si o fata suava cu parul lung si matasos.
Ura ! din nou cu picioarele libere si cu mainile usoare, ei puteau din nou sa sara si sa se stranga din nou in brate. Mai ramanea sa descopere Arborele Adevarului si se puteau intoarce acasa.
Cu copacul n-a fost greu, caci si-au dat seama ca au dormit chiar la poalele lui.
Mai rau a fost cu alesul scorburii, ce ascundea in spate drumul catre casa.
Aici incepea de fapt proba cea mai grea, a intelegerii si a colaborarii.

Sa va povestesc. Erau trei scorburi, la baza copacului, exact cum spusese padurarul. Prima cu o deschidere larga, mare, cu o portita de aur si in spatele ei se vedea un drum lat, cat o autostrada, cu bancute stanga dreapta. A doua scorbura era putin mai mica, dar tot incapatoare si in spatele ei, un drum ceva mai ingust, dar atat de drept ca se vedea pana hat departe si avea o portita de fier forjat. A treia scorbura ingusta, cam lasata intr-o parte, iar in spatele portitei de lemn, se ivea o potecuta serpuitoare ce urca sus in muntii. Cei drept peisajul era frumos, dar cine se mai gandeste la peisaj, cand gafaie si naduseste.
Si tinerii nostri s-au tot contrat intre ei: ba, ca s-o apuce pe cel mai lat ca ajung cel mai usor acasa, ba pe cel drept, ca nu pot gresii drumul. Ba pe cel din padure, sa admire natura si peisajul (aceasta varianta nu prea avea adepti).
Pana la urma s-au gandit ca drumul spre casa e un fel de metafora a drumului prin viata, cu greutatile si frumusetile ei. Cineva mai cinic ar spune cu greutatile ei, iar pentru cei cu rezistenta si vointa si puterea sa se opreasca si sa admire o clipa feeria vietii si a naturii.
Deci El si Ea s-au strans in brate si au deschis impreuna portita de lemn.
De aici in colo poveste si-a urmat cursul firesc. Diminetile savurau clipele impreuna si aerul curat, ziua urcau din greu muntele pieptis si broboanele de sudoare le apareau pe frunte, iar seara se regaseau unul in bratele celuilalt.
Intr-un final au ajuns la un zid lung, de nu i se vedea capatul. Pesemne era un fel de prelungire a marelui zid chinezesc. In zid era o singura usa, sapata in piatra, ce s-a deschis numai cand au impins-o impreuna.
Mare le-a fost bucuria, cand s-au vazut in camera cu vasc, din Casa Batllo, iar calcaiele le-au sfarait de alergat, pana au iesit in strada.
Aerul diminetii i-a inveselit si s-au strans toti trei in brate.
Si cum le ajunsesera aventurile din luna de miere, au hotarat sa se intoarca in tara lor. Au vrut sa o ia cu ei si pe Pitica, caci o indragisera foarte tare, dar aceasta nu avea pasaport si nu putea sa se suie cu ei in avion (sunt regului foarte stricte acum, chiar si pentru pitici). Cu mare regret s-au despartit si a ramas ca Pitica sa vina cu prima ocazie la ei in Bucuresti.
Si nu a avut mult de asteptat. Pana ce sa decoleze avionul, aparu o barza batrana, cu o basma in cioc, sa le dea premiul meritat pentru ca au trecut testul dragostei adevarate. Barza, pe langa batrana mai era si zapacita, isi dadu seama ca a uitat sa puna si un bebe in basma, cum e obiceiul. Ce sa faca, ce sa faca ? S-a uitat in jur si …o vazu pe Pitica, care facea cu mana de la geamul aeroprtului. Ii povesti Piticii toata patania ei si o ruga se urce ea in batic, ca nu se faca de ras cand va trebui sa le dea cadoul. Daca auzii ca era vorba de El si Ea, Pitica accepta cu mare bucurie. Dar, cand sa merga pe pista sa inmaneze darul…avionul incepuse deja sa decoleze ! Incercase ea sa se tina dupa el, dar avionul era nou, iar barza batrana…Eeee, pana la urma se lasa pagubasa si o lua incet, incet in zbor spre Romania, bineinteles cu Pitica in basma. Ca la orice barza care se respecta, zborul pana la Bucuresti a durat noua luni, timp in care Pitica a simtit ca un miracol, cum se transforma si se mareste intr-un mod gulliveresc (daca putem spune asa).

Intr-un final a ajuns si barza la cei doi si le-a adus un bebe, o fetita cu ochii mici si veseli si roz in obraji.
Chiar si acum, dupa mai multa vreme, cand fetita a mai crescut (Sofia dupa cum au botezat-o), daca te uiti atent din profil, mai pastreaza inca ceva din trasaturile de pitic, nasul in vant si ochii rotunzi si vioi, doar atat ca nu mai incape intr-o ureche.


SFARSIT