Cum se fac servetelele?

.

- Mami, vrei sa-ti spun cum se fac servetelele?

Vine un nene cu un topor mare, mare, maaare, se duce la padure si incepe sa dea intr-un pom batran.
- Auu, au! striga pomul. Ce faci? Ma doare!
- Am nevoie de hartie, am nevoie de servetele, trebuie sa te tai! si dadea cu toporul in pom.
- Auu, au, ma doare! Nu ma taia...te rooog...
Dar omul nu il asculta...
-Am nevoie de hartie, servetele s-au terminat, trebuie sa te tai!
... Si l-a taiat...
Apoi a venit un alt nene langa pomul cazut la pamant.
Avea in mana un cutit mare si ascutit. A inceput sa taie din pom, felii subtiri, subtiri, de aproape vedeai prin ele. A pus feliile intr-o solutie, ca sa le faca albe si acelea erau servetelele.
Le-a pus apoi in cutii si le-a trimis la magazin.

Cu cat aruncam mai multe servetele si hartie, omul cu toporul mare pleaca din nou la padure si mai taie inca un pom.

Aricila si Iepurasul Alb

.

Aricila manca cu pofta din gradina de legume, incepuse sa rontaie dintr-o varza, trecuse la un morcov, alergase pana in cealalta parte a gradinii ca sa manance si un castravete.
De cate ori ajungea aici i se parea extraordinar.
La desert, se lasa lenes pe spate, langa vita de vie din marginea gradinii si manca cate o boaba de strugure, aruncand-o in sus si apoi "Hap" o prindea cu gura.
La plecare isi desfacu tepii ca un evantai si incerca sa prinda cat mai multe boabe de strugure in ei. I le ducea prietenului lui Iepurasul cel Alb, care ramasese obosit,pe drum, ceva mai la vale.
- Mmmm, ce buni sunt strugurii pe care mi i-ai adus, zise iepurasul. Ufff! de ce sunt asa de obosit si nu pot sa ajung niciodata si eu cu bicicleta pana la gradina din deal??? Tu esti un arici asa mic, cu picioarele mici si totusi... poti sa dai la pedale pana sus in fiecare zi!!
Iar eu, am picioarele asa lungi si iuti si totusi obosesc asa repede si nu pot sa trec niciodata mai departe de biserica aceasta in ruina
- Hi, hi, hi, zice Aricila, am un secret pentru care sunt asa puternic si vioi!!
- Zi-mi si mie, zi-mi si mie, se ruga iepurasul
- Bine, iti spun, daca...ma intreci pana acasa!! si zbura cu bicicleta la vale si apoi din nou pe un deal pana la vizuina lui.
La vale se tinu iepurasul dupa el, dar la deal a obosit din nou , transpiratia ii curgea pe tample si a finalizat prin a impinge bicicleta goala, de la spate.
Cand a ajuns langa Aricila, s-a suit pe o buturuga si a inceput sa planga de necaz.
Pe Aricila il durea inima sa-l vada plangand, doar era prietenul lui.
- Biine, bine, iti spun secretul pentru care sunt asa de puternic si vioi. Asculta bine! In fiecare zi, dupa masa de pranz, eu ma duc incet in patul meu...
- Da, si?... interba iepurasul
- Ma asez cu capul pe pernuta mea...
- Asa, si?..
- Ma invelesc cu pilota mea si.....
- Si, si ?? intreba nerbdator iepurasul
- Si... ma culc!!
- Te culci?! Pai ce mare lucru e asta, am crezut ca o sa-mi spui ceva deosebit!! se mira iepurasul
- E extraordinar!!! spuse Aricila. De fiecare data cand dorm dupa-amiaza, imi incarc bateriile si ma fac puternic si apoi toata dupa-amiaza pot sa ma joc fara sa obosesc.
- E o prostie! nu ma culc, nu ma culc, mai bine ma duc in padure sa ma plimb.
Zis si facut. A doua zi la ora de somn, iepurasul a plecat la plecare prin padure si se gandea "Vezi?! de ce trebuie sa dorm, pot sa ma plimb in timpul asta!"
Nu termina bine acest gand ca dadu nas in nas cu vulpea cea pufoasa.
- Ce faci domnule Iepuras, singur, singurel, intreaba vulpea?
- Daa, zise iepurasul, Aricila s-a culcat de pranz, iar eu ma plimb.
Afland ca e singur, vulpea ii facu un ocol in timp ce se lingea pe bot.
- Aha si nu e ariciul sa te pazeasca cu tepii lui??
- Ti-am mai zis odata ca doarme de pranz!!
Dar nu termina de zis, ca vulpea se repezi la el sa-l prinda sa-l manance.
Cand vazu ca vulpea se repede la el, de abia reusi iepurele sa o ia la fuga spre sat! Si fugea, fugea... si vulpea dupa el.
Uff, ce-si mai dorea acum sa fi dormit, iar picioarele sa-i fie mai puternice si mai rapide. A sarit peste o buturuga, a ocolit o ciuperca mare de langa poteca si a trecut pe sub crengile fagului batran din marginea padurii. Dar obosea si fugea tot mai incet...si vulpea se apropia tot mai mult de el.
Cand sa puna laba de el..., vulpea se impiedica de o piatra mare... si cazu in nas! Poc!!!
Iar iepurasul nostru a fugit si nu s-a oprit pana nu a ajuns in pat!
O ora intraga a stat degeaba in pat, ca nu a reusit sa adoarma. A stat in cap, a stat cu picioarele pe pereti, s-a jucat cu manutele in aer, s-a sucit, s-a invartit, nu a mers...
- Aricila nu pot sa dorm dupa-amiaza! Ce sa fac?
- Am sa iti mai spun un secret: "Daca vrei sa dormi, nu e suficient sa stai in pat, trebuie sa iti doresti cu adevarat asta!"
A doua zi, dupa masa de pranz, Iepurasul Alb a incercat din nou...S-a lungit in pat si ca printr-o minune, odata ce si-a dorit, a reusit sa se scufunde intr-un somn dulce si odihnitor.

Sa iti mai povestesc, mami, cat de frumoasa a fost acea zi, dupa ce s-au trezit?
Iepurasul si Aricila s-au intrecut pe biciclete, pana sus in deal la gradina de legume.
Iepurasul alb s-a infruptat din toate legumele pe care si le dorise atat:
rosii rosii, morcovi orange, dovlecei galbeni, salata verde, struguri albastrii, sfela indigo si loboda violet.
Toata noaptea a visat iepurasul un curcubeu de legume si si-a promis lui insusi, de acum incolo, sa doarma in fiecare zi dupa-amiaza, ca sa fie in fiecare zi la fel de puternic si de vesel.

Sa dormi si tu mami dupa-amiaza, ca sa fi la fel de puternic si vioi ca si Aricila si Iepurasul Alb.




___

Intrebare

Ma uit la tine cum te inalti plapanda,
Ma uit la aura ta galbena,
Ma uit si te intreb, flacara de lumanare,
Ma uit si incerc sa vad daca zbaterea ta e un raspuns,
Sau doar adierea vantului e de vina.
Imi tin respiratia,
In nemiscarea aceea, sa poti vorbi mai clar.
Ma uit, dar singura certitudine
E fitilul negru, ars, ce se inalta in mijlocul tau
Si urma tremuratoare a luminii tale
Imprimata-mi pe retina…

August…

… E dimineata, dar aerul deja cald, ma inconjoara ca o haina moale si ma elibereaza de infiorarea diminetii.
Ma aflu pe malul lacului, inconjurata de padure.
Degetele mele de la picioare ating incet, curioase, apa lacului. Apa, curioasa, la randul ei, imi cuprinde picioarele pana la glezne, uitandu-se uimita la ele.
Talpile se afunda incet in malul moale de la mal, lasand in urma lor doua urme perfect conturate, ce vor fi pastrate intacte multa vreme, in apa nemiscata…
Nu v-am povestit niciodata, dar sunt fascinata de urmele proaspete si de calitate, acelea unde forma pantofului sau a piciorului de om, pisica sau catel se disting perfect.
Urmele pasilor in noroi, urmele de picioare goale in nisipul de pe malul marii, clasicele urme de bocanci in zapada neatinsa si chiar urmele de pisica in betonul turnat proaspat, cand se inchipuie in pielea vreunei vedete la decernarea unei stele pe aleea actorilor.
In general urme ale cuiva pe ceva, ce spun o bucatica din povestea lui….Urmele de pasi ale cavalerului, in praful de pe pardoseala, cand intra in castelul printesei, ramas inchis pentru o suta de ani…Pasii in faina ai muncitorilor care lucreaza la o moara …Urmele pietonilor pe zebra proaspat vopsita….Si chiar daca e putin atipic urmele rotilor masinii mamei mele, cand s-au scufundat in asfaltul proaspat turnat, al unei strazi ce nu avea marcata o astfel de lucrarare.

V-am facut aceasta lunga introducere, pentru a va da seama ca personajul nostru din poveste, nu este singurul cu aceasta pasiune ciudata.
Arcadie este numele lui, are o culoare galben cafenie, iar pasiunea lui este sa colectioneze “urme de pasi”.
N-o sa ghiciti niciodata, Arcadie este un mic rac de lac, care traieste solitar si care colectioneaza urmele de pasi ai celor care au pasit pe malul lacului, langa piatra mare sub care traieste el.
Are pastrate urmele unei pisici gri care a intrat in apa dupa pestisorul auriu, urmele mari de labe ale unui catel auriu care a intrat in apa dupa pisica gri, acum are si talpile mele adancite in mal, indiferent de ce culoare as avea.
Dupa ce descopera o urma noua, Arcadie o umple cu mici pietre albe lucioase, sa se conserve mai bine in timp, iar in final arata ca un desen din margele albe ce se profileaza pe fundul lacului.
Dar urma lui favorita este urma mare, cea chiar de langa piatra lui, lasata de un rac batran, pe care nu il cunoscuse niciodata. Isi inchipuise tot timpul ca fusese tatal lui. Pe aceasta doar o bordase cu pietricele, iar in centru facuse o salteluta de alge verzi, iar acolo dormea el.
Activitatea zilnica a lui Adrcadie era inspectarea tuturor exponatelor de pasi detinute de el. Dadea usor din coada si se plimba totdeauna cu spatele inainte, intr-un mers ciudat printre pasi si povestile lor.
Poate o sa vi se se para o activitate plictisitoare, dar lui ii placeau amintirile, sa mearga in timp si sa le depene in sens invers decat s-au intamplat.
Doar rareori, reusea sa-l rupa din aceasta activitate, singurul lui prieten, Xenofont, o mica veverita aurie sau mai bine zis un mic veveritoi.
Cineva din public se aude intrerupandu-ma:
“A, deci erau nascuti in aceeasi zi ??”
Da, da, aveti dreptate, sunt nascuti in aceeasi zi, pe 26 ianuarie, de sfintii Xenofont, Maria, Arcadie si Ioan. Asa s-au si cunoscut, mamele lor s-au imprietenit si au stabilit impreuna numele copiilor, dupa acea zi din calendar: primul nascut sa primeasca Arcadie, iar al doilea Xenofont. Arcadie este mai mare decat Xenofont cu 2 ore si 32 de minute.
Va rog, nu ma mai intrerupeti, pentru ca o sa uit sensul povestirii si o sa ma intorc si eu cu intamplarile inapoi, in loc sa merg inainte.

Xenofont era cumva opusul lui Arcadie, vesel, zburda tot timpul din craca in craca si nu avea deloc rabdare sa stea in acelasi loc.
“Hai Arcadie, hai sa ne plimbam, sa exploram…
Hai Arcadie, sa mergem pana la copacul acela batran, ce sta acum cu tulpina cuprinsa de apa…
Hai Arcadie, macar pana la urmatoarea piatra mare de pe malul lacului...”
Si uite asa, cand incepea sa-l cicaleasca, precum o ciocanitoare aurie, nu scapa pana nu ii facea pe plac.
“Bine, bine, vin pana la pietroi, dar nimic mai mult.”
Era un chin pentru el sa mearga, ii era rusine de Xenofont sa mearga cu spatele, asa ca tot incerca sa mearga cu fata, dar dupa un pas inainte, o miscare involuntara de coada il aducea trei pasi inapoi.
Au plecat incet la drum, iar dupa o jumatate de ora Arcadie era doar la radacina batrana, ce se afla la doi pasi de piatra lui, iar Xenofont, in acest ritm ametitor, nici nu parasise craca pe care fusese si la inceput, pentru a nu-l depasi pe prietenul lui.
“Hai Arcadie, mergi cum poti, sunt convins ca maine o sa reusesti sa mergi si cu fata”
Rusinat, nadusit, rosu ca racul, trebui sa se recunoasca si azi invins si sa admita ca poate sa mearga doar in spate.
Era si timpul, toata apa din jurul lui se udase de broboane mari de sudoare si incepuse sa miroasa a incins de atata efort.
Dupa ce au revenit la un stil de mers obisnuit fiecaruia, unul cu fata si unul cu spatele, au inceput sa se deplaseze rapid catre piatra vecina, tinta lor in acea zi.
Mergeau, mergeau, mergeau, intr-o intrecere copilareasca, cand Xenofont inainte, cand Arcadie il intrecea, atunci cand Xenofont se oprea si cauta din ochi urmatoare craca pe care sa sara.
Deodata…. coada lui Arcadie aluneca in jos, dupa aceea picioarele din spate si a picat cu totul in jos, intr-o zbatere haotica, incercand sa se agate de ceva.
Norocul lui a fost ca nu a cazut mult, dar se afla intr-o adancitura mare. Cand mergi cu spatele, unul din dezavantaje este acela ca nu prea vezi bine pe unde mergi.
A inceput sa mearga curios pe conturul adanciturii.

Ii era vag familiara forma si nu intelegea de ce. Si deodata a ramas mut de uimire, era o urma de pas, o urma a cuiva imens, poate si in lacul lor traia cineva ca Big Foot sau ca monstrul din Lockness. Incepura sa se intersecteza tot felul de intrabari in capul lui: Cine era monstrul, de unde venea, unde se indrepta, ce manca, oare manca raci si veverite, care era povestea acestuia? Curiozitatea lui de colectionar il imboldea sa afle cat mai multe, va dati seama ce insemna aceasta urma de pas pentru colectia lui, era un apogeu, trebuia numai sa o catalogheze stiintific cu toate datele despre ea si asa nu va putea spune nimeni ca este o farsa.
“Hai Xenofont, hai sa vedem de unde vine…
Hai Xenofont, sa mergem pana in zare, sa-l gasim pe posesor”
“ Dar Arcadie, eu nu pot trece de copacul acela batran, se termina padurea si raman fara aparare”
“Dar e important pentru mine Xenofont, nu vezi, nu intelegi, ma va ajuta sa ma distantez de ceilalti colectionari, e un pas inainte pentru mine, trebuie sa aflu a cui este, trebuie!”
Si Xenofont si-a calcat pe inima, a uitat de sfaturi si s-a avantat catre lumea arsa de soare, fara frunzisul protector al copacilor sai dragi.
“Hai, hai inainte”, zicea Arcadie, iar Xenofont zapacit de soare mergea cam in zig zag.
In fata lor a aparut un rau involburat, ce se varsa in lac, nu aveau cum sa-l ocoleasca, doar un copac cazut, facea parca un pod peste apa.
“Hai Xenofont, hai treci pe bustean, eu o sa merg pe langa el, prin apa”
“Dar Arcadie, vartejuri mari se vad in apa si uite cat de adanca este aici, nu stiu cum ai sa reusesti sa treci. Sa ne intoarcem!”
“ Nu, nu, nici nu ma gandesc, trebuie sa gasesc monstrul. Uite acest bat, tu il vei tine de un capat, iar eu il voi prinde de celalt capat si ma vei tine sa nu ma fure apa.”
Inaintau incet, apa se dovedea mai tulbure si mai involburata decat paruse.
Dupa multe vreme ajunsera de abia la jumatatea trunchiului, soarele ii ardea si ii molesea, apa repede il arunca pe Arcadie dintr-o parte in alta. Apa il acoperea, Xenofont il tragea afara, pana ce un vartej hulpav l-a inghitit pe Arcadie si odata cu el, vai, l-a tras in apa si pe Xenofont. O zbatere infrigurata incepu, blanita i s-a facut grea imbibata de apa, Arcadie a reusit sa-l traga in sus, dar era greu, aluneca in jos, si cu ultima sfortare Xenofont s-a prins cu putere de coada lui Arcadie si acum amandoi asa inclestati, alunecau incet catre fundul lacului.
Arcadie era paralizat in miscari, pentru ca Xenofont se prinsese de coada lui si nu mai avea cum sa mearga, coada era singura care il ajuta sa se deplaseze. Intelese ca are o singura sansa sa-si salveze prietenul, aceea de a-si folosi piciorusele din fata si de a incerca sa mearga inainte. Trebuia sa lase in urma tot ce ii era usor si obisnuit ca mers si sa inoate cu putere inainte.
Incepu o lupta apriga cu apa, clestii il mai ajutau sa se prinda de cate o ramura a copacului scufundata in apa. Xenofont cu puterile sleite, il elibera incet, incet din stransoare, iar Arcadie incepu sa inoate mai repede, mai repede pentru a ajunge la marginea apei, cata vreme Xenofont mai avea putere sa se tina de el.
Nu stim cum a reusit, dar intr-un final au ajuns la mal si acum doua forme mici, zac intinse, rasufland greu, fara putere de a se mai misca.
Chiar daca au ajuns pe pamant, soarele nemilos nu ii cruta si nu stim daca vor rezista pana seara, cand puterea soarelui se va mai domoli.
Deodata… o umbra mare…neagra… se intinse deasupra lor, niste labe imense calcau pamantul, lasand urme exact ca cea pe care o gasisera. Au crezut a doua oara ca le-a venit sfarsitul, cand mana mica, ce contrasta cu picioarele mari, i-a ridicat si i-a dus catre padure.
Se si vedeau oase si oscioare intr-o salba la gatul salbaticului, cand spre uimirea lor l-a asezat pe Xenofont pe ramura lui preferata, din copacul cel batran, de deasupra pietrei lui Arcadie, iar pe Arcadie pe urma racului batran, cea de langa piatra.
… Si asa toate s-au sfarsit cu bine…
Va intrebati desigur cine i-a salvat? Monstrul era Ioan, un savant batran, usor nebun, ce era incaltat cu labe mari de scafandru si studia de ani de zile vietuitoarele de pe fundul lacului si din padurea de la marginea lui.
Da, da, ati ghicit. Si el era nascut pe 26 ianuarie, de sfintii Xenofont, Maria, Arcadie si Ioan, de aceea il si chema Ioan.
Ce au facut in continuare eroii nostrii?
Arcadie a incetat sa traiasca intre amintiri si a inceput sa ia lectii de mers inainte.
Amantrei - Arcadie, Xenofont si Ioan - intr-o prietenie ciudata, se mai intalneau uneori seara, pe malul lacului, la un foc de tabara si cartofi copti.
Si daca te intrebi cine purta al patrulea nume, Maria, nu stiu exact, dar poate ca era sotia intelegatoare a lui Ioan, care de ani de zile ii accepta hobby-ul ciudat de a se plimba prin padure in costum de scafandru si de a vorbi cu animalele.

Va salutam cu drag,
in ordinea aparitiei
Arcadie, Xenofont, Ioan si Maria
26 august 2013

Clopotica si greierele cantator au facut un tablou cadou pentru mamele surori, o jumatate una, o jumatate una. Noroc ca este un tablou din doua piese, pentru ca altfel trebuiau sa-l taie cu foarfeca. Nu va spun cine este in stanga si cine in dreapta tabloului, pentru ca sunt sigura ca le-ati recunoscut deja.

NICIODATA

...dedicat mamei si matusilor mele


Am crezut totdeauna ca sunt o persoana norocoasa si ca nu trebuie decat sa respect toate regulile societatii pentru a-mi putea trai “frumoasa viata” ce mi-a fost scrisa.
Am crezut ca sunt oameni care se nasc ghinionisti si au o viata grea, o familie saraca, trebuie sa munceasca de mici, sa rabde de foame..
Mi-era mila de ei, dar cu un fel de superioritate, am crezut ca nu fac parte din acestia, iar familia mea, modul cum am fost crescuta, faptul ca am invatat, mi se parea ca ma indreptatesc sa gandesc asa.
Am auzit de curand pe cineva care spunea ca romanul are o credinta proasta: "ca lui nu i se poate intampla nimic rau". Oricat de mult rau vede in jur, crede ca se intampla la altii, dar lui nu, niciodata lui.
M-am recunoscut in acest personaj si recunosc ca eu am fost adeptul numarul unu al ideii, ca mie nu mi se poate intampla nimic rau niciodata.
Au mai trecut zile, au mai cazut frunze din copacii...

Acum cred putin diferit: "cred ca la un moment dat ni se intampla fiecaruia dintre noi, ca viata are un echilibru atat de fragil, de care trebuie sa avem grija zi de zi. Acest echilibru poate fi daramat dintr-o suflare, de ceva ce am facut azi, ieri sau acum ani de zile si vine peste noi ca un tavalug.
Cred ca exista zece la suta si ghinion, fatalitate, dar pentru celelalte nouazeci la suta din cazuri, cand a depins la un moment dat de noi, sa dam vine pe ele, inseamna ca ne afundam intr-un cerc din care nu avem Iesire.

Sa privim inainte cu speranta, dar sa lasam in urma oarba idee ca "noua nu ni se intampla niciodata"...
__________________________________________________________________________

Greierele

Dragii mei, chiar daca in ultima vreme am fost mai tacuta, sa nu credeti ca v-am uitat.
In secolul trecut am cunoscut un greiere, care de ceva vreme se crede furnica, a lasat strunele si a inceput sa care firimituri. Dar deunazi s-a impiedicat din nou de o coarda de chitara si au rasunat notele. Am atasat serenada lui, sper ca toti prietenii personaje de poveste sa poata sa asculte zicerea la patefon.
Auditie placuta !!

Seara...

Ca o pauza de mazgalit la calculator, am pus si altfel de mazgaleli.
Incep cu cele mai noi si termin cu cele mai vechi.


"Maricica" - in lucru. Este realizata pe sticla cu culori speciale pentru sticla.
An realizare 2011, autor Anca



"Vasile" - in lucru. Este realizat tot pe sticla si se numeste asa pentru ca este inspirat dupa un tablou al lui Vassily Kandinsky.
An realizare 2011, autor Anca



"Abstract 1" - suport sticla
An realizare 2011, autor Anca



"Abstract 1 varianta" - suport sticla
An realizare 2011, autor Anca si Adi


"Abstract 2" - suport sticla
An realizare 2011, autor Anca



"Abstract 3" - suport sticla
An realizare 2011, autor Anca



"Spirala" - suport sticla
An realizare 2011, autor Adi



"Nasu'cu berea" - tempera pe carton
An realizare 2010, autor Anca


"Maci" - ulei pe panza. Tablou realizat pentru mama.
An realizare 2010, autor Anca



"Maci" -detaliu



"Band direct din strugure" - ulei pe carton.
An realizare 2010, autor Anca



"Portret Anca in cires" - ulei pe carton.
An realizare 2010, autor Adi



"Furnica si Furnicutzu" - ulei pe carton.
An realizare 2010, autor Anca



"Caricatura Anca cu pisicile" - creion pe carton.
An realizare 2010, autor Adi



"Portret Adi" - creion pe un rest de carton.
An realizare 2010, autor Anca



"Rosu si Negru" - tempera pe carton.
An realizare 2010, autor Anca


"Tablou cu pietricele" - colaj natural pe sticla.
An realizare 2004, autor Anca


La final "Caricatura Anca in Parang" - creion pe carton.
Cea mai veche pe care am gasit-o.
An realizare 2000, autor Adi
.

EU

.
Prin coaja mea crapata si uscata pe alocuri, urca voiniceste o furnica. In spatele ei incearca sa-i tina pasul o a doua, a treia si apoi urmeaza o adevarata dara neagra miscatoare. Admir perseverenta acestui neam.
Urmaresc cu privirea de unde vin furnicile, imi cobor ochii pana pe pamant, trec de o gradinita de flori si vad ca se urca pe tulpina unui al doilea, ce sta la fel de nemiscat ca mine.
Sunt un copac batran, ce are radacile adanc infipte in pamant. Va intrebati de ce acesta este un fapt deosebit. Pentru ca nu am fost tot timpul asa. Cand eram tanar, radacinile mele se miscau libere in aer si ma puteam plimba unde ma indemna sufletul.
Am vazut muntii, dealurile, am dormit in campie, am simtit in frunze suierul crivatului, uscaciunea austrului, caldura foehnului si mangaierea zefirului. Desi nu credeti, chiar si briza marii mi-a gadilat ramurile.
Intr-o iarna rece am ajuns pe malul unui lac cu marginile mlastinoase. Obosit de atata mers prin frig m-am oprit pe loc am hotarat ca voi vegetata iarna aceea acolo. Asa ca am inchis ochii si am asteptat vantul de primavara. Pamanul inca moale a inceput sa cuprinda radacinele mele, pana le-a acoperit pe toate. Cate una razvratita abia se mai vedea la suprafata acestuia. Iarna a pecetluit ce facuse pamantul mlastinos si m-a prins si mai tare. Au trecut zilele, noptile reci si au aparut in sfarsit florile de primavara. Mi-e mi s-au umflat mugurii mai mai sa plesneasca si atunci am revenit si eu un pic la viata. Am hotarat sa plec din nou in plimbarile mele prin tara. Am ridicat prima radacina, dar aceasta nu s-a miscat, apoi pe a doua si apoi pe toate celelalte fara sa se intample nimic. Nu stiu ce s-a intamplat in acea iarna, dar am ramas prins in pamant si desi pentru ceilalti timpul mergea, pentru mine de atunci a stat in loc.
Acum multi ani aveam coaja neteda si proaspat varuita, acum e crapata si uscata pe alocuri.
De ani de zile profit de fiecare adiere de vant care ma leagana si incerc sa-mi smulg fiecare radacina din pamant si sa merg inainte, dar raman inevitabil pe loc.
Va intrebati daca mai este cineva ca mine. Ma uit in jur si vad ca mai sunt multi ca mine: pomi si flori sunt prinse intr-o zbatere continua, abia vreo planta taratoare de mai reuseste sa inainteze un pic......
Admir furnicile cum merg neobosite, cum urca voiniceste pe coaja mea si cum pentru ele timpul nu sta niciodata pe loc.
.

In palma...

.
Degetele firave mi se desfaceau tremurand usor, lasand sa se vada unul cate unul buricele degetelor cu amprentele lor rotunde.
In palma se vedea acum o forma luminoasa de marimea unei gogosi mincinoase. Era inconjurata de o aura puternica, iar pe conturul ei clar apareau mii de culori si detalii.
Zile in sir tot desfaceam mana tematoare si verificam daca mai este acolo, apoi strangeam repede degetele peste ea, de frica sa nu dispara.
O vorba din popor spune ca timpul le sterge pe toate...
...asa ca dupa o vreme conturul ei avea sa fie din ce in ce mai neclar si a inceput sa devina transparenta. Prin ea vedeam acum, urmele adanci din palma, aura ii disparuse si doar rar, cand ma gandeam intens la ea, mai palpaia incet si isi mai inviora un pic culorile.
Iar intr-o zi, fara sa-mi dau seama, cand mergeam decent, conventional si vesel pe trotuar, a disparut de tot.

Asa am pierdut si ultimul lucru pe care il aveam de la ea, AMINTIREA.
.

Melcul Codobelc

.
Deunazi Clopotica mi-a facut un cadou foarte optimist care sa ma ajute sa merg inainte. O insigna cu un melc, care merge foarte incet pentru ca este un melc, dar totusi merge inainte si este vesel pentru ca are fluturasi in jurul lui.
Clopotica mi-a spus cu aceasta ocazie si povestea lui...
Melcul Cotobelc locuia tocmai dupa piatra cea mare colturoasa, care statea aruncata in fundul curtii, langa mormanul de gunoi natural pentru ciuperci. I-a placut dintotdeauna sa locuiasca acolo. Odata la cateva zile, venea Omul si aduna ciuperci sa-si faca tuslama de ciuperci cu mamaliga. Atunci era o buna zi si pentru Cotobelc, pentru ca resturi de ciuperci zburau in toate partile si prindea si el din cand borul de la o palarie de ciuperca aruncata si o rontaia toata ziua.
Gradina lui era protejata si de doi stejari inalti si batrani, care il aparau vara de caldura cea torida si nu lasau soarele sa-i arda spatele. Firele moi de iarba ii gadilau pielea cand se furisa printre ele, iar fluturi zburau in jurul lui. Din cand in cand unul mai indraznet si buclucas i se aseza pe o antena. Apoi iar venea ziua in care cizmele de cauciuc inalte lucrau la ciuperci si apoi o ploaie de resturi de ciuperci zburau in toate partile si aveau toate vietatile din zona mancare proaspata cateva zile.
La un moment dat, pe la inceputul nu stiu carei luni, caci i-am uitat numele, cizmele nu au mai venit. O zi, doua, trei, noua, burta ii chioraia, stomacul i se lipise de spate si nici macar o palarie zdrentuita de ciuperca nu mai avea de rontait.
Intr-o zi cu nori a venit intai o pereche de pantofi de dama, care se ridicau intr-un mod ciudat si tresarit de cate ori tocul atingea noroiul vascos, apoi o pereche de pantofi luciosi din piele de sarpe la care le lipseau doar ochii, apoi cateva zile a fost liniste. De fapt au fost ultimele zile de liniste, pentru ca a inceput un vuiet mare si a diparut intai gunoiul cu ciupercile la care tinea atat de mult, pomii batrani au inceput sa se clatine, apoi o gura mare de fier a inghitit toata iarba care il proteja. De abia a putut scapa fugind cat a putut de repede pâsh... pâsh... pâsh pana la uluca de lemn de la gard si sa se piteasca in gradina vecina. Din cand in cand aparea de dupa uluca un ochi speriat, clipind des, in varful unei antene si retragandu-se in cochilie la primul zgomot mai puternic. Spera sa prinda cat mai mult din ce se intampla alaturi.
Zavera mare: au venit intai zugravii care au varuit proaspat casa, apoi au aparut dale de beton in culori superbe galben, rosu, dar care nu miroseau deloc a flori si nu mai lasau sa creasca nici un smoc de iarba in toata curtea.
Incet, incet a inteles ca nu mai avea loc in curtea lui minunata, si-a indesat mahnit hainutele in cochilie si a plecat târshâindu-si coada prin gradina vecina. Dupa ce a mers trei zile si trei nopti in continuu si a trecut de al zecelea fir de iarba a hotarat sa faca un popas. Statu sa-si traga sufletul, odata, de doua ori, de trei ori, cand auzi o voce palpainda:
" Melc, Melc, Cotobelc in ce directie te indrepti?".
Cotobelc se uita imprejur si il recunoscu pe Fâl-fâl (un fluture caruia ii daduse sa manance din palaria lui de ciuperca), asa ca se bucura si ii raspunse:
"Eeii... nu stiu nici eu incotro ma indrept, gradina mea de ciuperci nu mai este decat in vis, asa ca ma târshâi in nestire in jurul cate unui fir de iarba".
Lui Fâl-Fâl i se facu mila de Cotobelc si isi aduse aminte cat de bine i-a fost cand acesta il hranise atunci cand ii fusese foame, asa ca se hotara sa-l ajute.
"Uite ce e Cotobelc, eu traiesc in Tara Frunzelor Gustoase si Carnoase (nu carnivore). Daca ma vei urma, eu si cei 98 de frati ai mei iti vom oferi un petic primitor in care sa-ti asezi cochilia"
si aceste fiind spuse, fâl...fâl... Fâl-Fâl zbura. Cotobelc ramase cam neincrezator:
"Hmmm... usor de zis, mai greu de facut. Un melc sa urmareasca un fluture.."
Dar incepu sa se gandeasca, si se gandi si se gandi, toate vietuitoarele din jur puteau vedea asta dupa cat de tare i se framantau antenele:
"...sa vedem....99 de fluturi..., ii vad toata ziua zburand haotic cu aripioarele lor albe cu buline negre. Cum sa stiu incotro zboara si mai ales cum sa-i urmaresc.."
In cele din urma isi facu un plan:
"Fluturii nu au cochilie, deci nu au casa in spate, deci nu au dormitor in spate, inseamna ca dorm in alta parte. Ziua zboara si se veselesc prin natura, dar seara se intorc la culcare".
Asa ca a fost atent cand a venit seara. Ce istet, a avut dreptate, fluturii zburau la aceasta ora toti in aceleasi sens. In fiecare seara, un roi de aripioare albe se indreptau spre culcare.
Asa ca se hotara, trase aer adanc in piept, isi lua avant, tura motoarele la maxim si porni dupa ei. Pe deasupra lui treceau veseli 1, 2, 3 ... 97, 98, 99 de fluturi, care apoi s-au pierdut in departare, catre locul dormit. Dupa o zi intreaga de mers reusise sa ocoleasca doar pe trei sferturi baltoaca de langa piatra verzuie plina de muschi. Nu e nimic, maine seara si in fiecare seara avea ocazia sa urmareasca fluturii si sa mai avanseze un pic. Era obosit, siroaiele de sudoare se prelingeau pe cochilie, lasand dare lungi de sare, dar era fericit, acum avea o tinta spre care se indrepta. A durat calatoria lui toata primavara si a mers tot timpul cu hotarare si perseverenta. La inceputul verii, intr-o zi calduroasa, a ajuns in sfarsit in Tara cautata, cea a Frunzelor Gustoase si Carnoase. Asa a inceput noua lui viata in GRADINA DE VARZA alaturi de cei 99 de fluturi de varza, albi cu buline negre !
.

SMS

.
Frunza in frunza, pomii se inchid deasupra capului.
Un drum ingust se strecoara printre copaci pe mai multi kilometrii.
Toata nelinistea si agitatia interioara raman agatate la capatul drumului, iar la celalt capat sta agatata o alta lume: Manastirea Tiganesti.
Alti oameni, alt fel de a gandi, a simti, a intelege.

Ganduri de la Maica Stefana:

"Nimic din ce facem noi de bunavoie nu este atat de folositor cat ceea ce ne trimite Domnul fara incuviintarea noastra. Atunci cand incercarea va trece, te vei umple de bucurie. Vei fi coplesit de jur imprejur de lumina stralucitoare si vei vedea taina pe care limba nu este cu putinta a le grai. Atunci vei dori cu putere sa vina iarasi ispitele, pentru ca ai cunoscut cat folos aduc"
.

LUNILE ANULUI

.
Nu stiu daca e incalzirea globala sau altceva, dar eu nu mai inteleg deloc anotimpurile astea.
Era iarna, frig, ma plimbam in parc si aveam promoroaca la nas.
Dimineata cand ma trezeam, zaream pe geam atat de familiarele flori de gheata. Imi doream cu ardoare sa vina caldura, sa ne gadile soarele, sa infloreasca mii de flori in iarba, sa fie la fel de primavara cum era in sufletul meu. O luasem inaintea anului si inima mi se bucura deja de anotimpul trilurilor pasarilor.
In sfarsit baba Dochia si-a aruncat cojoacele si pamantul s-a bucurat de primavara. Ghiocei si zambilele au rasarit, trompetele narciselor au rasunat, iar lalele, incercand sa se tina dupa ele, si-au inaltat si ele spre cer frunzele.
Dar apoi.....
Nu stiu unde s-au incercat itele Anului, nu stiu ce vant i-a incurcat mintile, caci in sufletul meu s-a intors iarna. Merg anotimpurile inapoi. A fost primavara si bucurie. Dupa asta am simtit crivatul cum imi strapungea inima. Vantul si gerul ma strabatea dintr-o parte in alta, fara sa gaseasca impotrivire. Acum incet incet simt
cum iarna trece si se instaleaza toamna. O lenesa inertie de frunza galbena mi se aseaza peste suflet.
Ma intreb in ce sens se mai invarte pamantul si ce va urma dupa toamna, va veni iarna sau vara ?

O sa vad fulgi?.. o sa vad maci ?...ce ciudat si absurd de nefolositor mi se pare acum, ca unul din primele lucruri care le invata un copil este ordinea lunilor anului: ianuarie, februarie, martie, aprilie..............
.

A opta stea din Carul Mare

legenda povestita de degetica

De mult de tot, cand pamantul era plat ca o felie de paine cu unt si se intretaia cu cerul...se petrece si povestea noastra, chiar acolo unde bolta cereasca intersecteaza Pamantul.
Era o tara mica, mica, nu chiar cat Liliput, pentru ca oamenii aveau inaltime normala, dar oricum mica. Era la fel de plata ca si intreg Pamantul, dar lor li se parea frumoasa.
Oamenii de aici erau fericiti, principala lor indeletnicire era sa agate scari de bolta cereasca si sa o lustruiasca, inclusiv stelele, ca sa straluceasca asa frumos cum le vedem noi.
Doar din cand in cand, cate un nor trecea prin viata lor, cand Luna cobora printre ei, alegea pe cineva si-l transforma in stea punandu-l pe cer intr-o noua constelatie.
In aceasta tara mica traiau un Print si o Printesa. Erau fericiti si buni si iubiti de oameni, dar ca in orice poveste aveau o neimplinire, aceea ca nu aveau copii. Dar iata ca intr-o buna zi, printesa cazu grea. Si tara sarbatorii si zilele treceau in asteptarea zilei celei mari.
Dar iata ca intr-o zi, in apropiere de soroc, coboara din nou Luna si de data aceasta se opri in fata casei lor. Luna le spune ca mica printesa asteptata va fi a ei de nu ii vor implini 5 dorinte.
Si Luna incepu a se plange, ca de sus din cer, s-a plictisit de ce vede, ca tara e prea plata si vrea o schimbare, aceasta este prima ei dorinta.
Printul si printesa ingroziti au cerut ajutorul oamenilor. Cot la cot, au muncit laolalta mai multe zile si au ridicat muntii cei mari ce zgarie cerul.
Apoi Luna s-a plans ca nu misca nimic in tara lor si oamenii au sapat si au facut izvoare si rauri ce curg si susura spre mare.
Apoi s-a plans ca nu e suficienta culoare si oamenii au aruncat milioane de seminte de flori si au facut pasuni vesele si multicolore.
Apoi ca e prea liniste si oamenii au plantat pomi in care au venit mii de pasarele sa cante.
Printul si Printesa erau aproape fericiti, caci reusisera sa implineasca patru din cele cinci dorinte ale Lunii.
A venit si ziua cand Luna a coborat pe Pamant si s-a plimbat in fiecare colt din tara mica si nu si-a putut stapanii admiratia vazand ce au reusit sa faca oamenii.
Dar apoi si-a dat seama ingrozita, ca in comparatie cu ce facusera oamenii, bolta ei parea stearpa, consteatiile ei fara viata, chiar si Carul Mare cu care se mandrea atata, nu avea pe nimeni in el care sa-i dea viata. Asa ca hotara ca ultima ei dorinta era ca mica printesa asteptata sa-si ia locul pe bolta cereasca, in Carul Mare si sa alerge cu acesta printre ale constelatii admirand Pamantul.
Au trecut multi ani de atunci, Printul si Printesa au alti copii, dar uneori, in noptile instelate, ii vezi pe cei doi mergand prin gradina, tinandu-se de mana si cautand din ochi Carul Mare, cu cea de a Opta lui Stea deasupra.
_______________________________________

Suflete de ingeras

"...neindemanatice cuvinte 2"

E primavara si totul e acoperit de fulgi albi de plop.

Daca fiecare fulg ar insemna un suflet pierdut de ingeras,
Atunci am fugi cu totii de primavara.
..........
Sunt pe strada. Piciorele mi se afunda in puful gros si moale.
Daca fiecare ar fi un mic suflet, atunci ne-am ingrozi de pomi.
..........
Vine dintr-o data o adiere moale si-i zboara pe toti,
Nu stiu ce sunt, unde se duc,
Dar ma gandesc ca fiecare are coltul lui de lume unde va incolti...

Ingeras Clara Alexandra

Ingeras Clara

"...neindemanatice cuvinte"


Am avut o samanta, ghiveci, pamant,
Iar in primavara a rasarit un bobocel.
Dar dumnezeu m-a daruit cu doua maini mari, butucanoase,
Cu care am incercat sa o mangai...
...Si i-am frant codita...
Daca as avea o mica floare, ce-as face cu ea ?
In palma nu o pot tine, pt. ca se usuca,
In pamant nu o pot pune sa creasca, pt. ca nu are radacini...
Am sa o pun pe o apa curgatoare, sa-si traga seva din susurul ei
Si sa pluteasca pe o raza de soare, inapoi in sufletul naturii din care a venit.

Acum sufletul meu e la fel de bolovanos ca mainile,
Dar incet, incet, curgerea apei va spala tot pietrisul adunat in el
Si-si va urma calea ce i-a fost scrisa.

30 martie

povestirea este fictiva, orice asemanare cu personaje reale este pur intamplatoare

Azi se implinesc 8 ani de cand...de cand...la Sinaia...
Mi-a ramas intiparita intr-un colt ascuns din creier povestirea ei. Nu stiu daca a mai revenit dupa aceea, dar in acea zi a fost sigur la Sinaia.
Era soare, dar si putin racoare si tot i se succedau diferite decoruri prin fata ochilor. Era intr-un mic restaurant, apoi pe o banca intr-o mica piateta inconjurata de cladiri vechi, dar nicaieri nu era locul perfect.
Apoi, dintr-o data, se gasea exact unde trebuia sa fie: statea pe iarba, pe o portiune usor in panta, in parcul de la palatul Peles, exact langa bariera coborata ce nu-ti dadea voie sa te apropi de palat, pentru ca trecuse si ultima ora de vizita.
O strabatu un usor fior si niste vorbe suave i se incolaceau in creier, iar pe deget i se rasucea usor un inel... de marime universala. Foarte istet! Le stiti, sunt inelele acelea in forma de arc, cu care nu poti da gres nici la un elefant, nici la o furnica, pentru ca se strang dupa degetul fiecaruia.
Fiorii o strabat, iar timpanele si creierul de abia se mai pot concentra sa cuprinda intelesul cuvintelor ce se rostogolisera spre ea:

"Frumoasa aleasa a inimii mele,
In dimineata primaverii,
Accepta chemarea inimii mele,
De a-ti fi viata infloritoare ca o primavara
Si sufletul plin, ca o gingasa floare,
Alaturi de sufletul meu, pentru totdeauna !"

....si...galc...i se puse un nod in gat
___

Au trecut ani, azi e batrana, mai batrana cu 8 ani de zile....(nota editorului: exprimarea ar fi fost corecta temporal daca ar fi trecut 80 de ani, nu 8, dar autorului i-a placut mult si m-a convins sa o pastram).
Capul ii picoteste din cand in cand in barba, iar tocul scartaie monoton pe hartie. Gandurile o invaluie si iar s-a apucat de scris scrisori. Mi-a aratat-o pe cea scrisa tot pe un 30 martie:

"Daca as avea o floare, as pune-o in mijloc.
Daca as avea doua flori, le-as pune una langa alta.
Daca as avea trei, as face un buchet.
Daca as avea mai multe, as face o gradina de flori sa ti-o daruiesc.

Daca as avea o piatra as pune-o la picioarele mele.
Daca as avea doua, le-as pune una langa alta.
Daca as avea mai multe as face o poteca serpuita prin gradina de flori,
Catre inima ta.

Daca as avea o raza de soare, as lumina o floare si piatra de la picioarele mele.
Daca as avea doua, as lumina cele doua flori alaturate si cele doua pietre de la picioarele mele.
Daca as avea tot soarele, as lumina calea sufletelor noastre cand se intalnesc."


........cam siropos...dar dehh....e 30 martie.....

DOI PRIETENI

o poveste sensibila scrisa mai de mult de o buna prietena a mea, Anca C.


Sa zicem ca avem doi prieteni cu pasiuni commune. Se plac, se intalnesc, timpul petrecut impreuna ii defineste. Unul e X, altul e Y si amndoi iubesc florile. Cultiva, seamana, se bucura, isi hranesc sufletul prin hrana data de ele.
De la o vreme insa, X nu se mai regaseste in Y. De ce? Au descoperit ca pasiunea comuna ii defineste diferit. X iubeste cactusii. Pentru el sunt perfecti. Il reprezinta ca mod de viata. Forma fara forma cu crestere arbitrara, cu modalitati diversificate de aparare. Ii place asta. Se lupta pentru viata lor, cersesc putin de la el. Apa foarte rar. Cresc oriunde, in orice teren arid, se inmultesc pe orice colt de pamant, oricat de infertile ar fi acesta. A invatat sa ii respecte metodele si strategiile de autoaparare. Protejandu-i se protejaza astfel pe el. Gaseste noi valente, se descopera pe el prin plantele astea puternice si introvertite.
Y insa iubeste orhideele. Si el se regaseste in ele. Plante exotice, exuberante, bizare, traiesc prin comuniunea lor cu plantele din jur. In mare parte traiesc pe scoarta de copac si nu cer nimic de la el. Nu fac simbioza, sunt doar niste chiriasi amabili. Au o latura tenebroasa prin radacinile lor puternice din care razbate o latura vie si puternica- frunzele mari, palmate. Sunt plante pline de viata.
Dar contrastul nu e tocmai in cele prezentate mai sus, el se gaseste fix in esenta lucrurilor, in rodul lor, in modul acestora de a-si arata recunostinta pentru tot ceea ce le inconjoara. Vorbesc de FLORI. Tocmai asta e tot ce-I caracterizeaza in esenta pe cei doi prieteni. Cactusul introvertit aduna un an putin cate putin, acumuleaza, sta in amortire pentru ca intr-o clipa sa explodeze intr-o inflorescenta aproape ireala, cu un miros sublim. Toate astea le daruieste pentru o zi. Dupa asta se intoarce in hibernarea sa ca sa poata sa aiba putere si anul urmator sa o ia de la capat. X asteapta, priveste, hraneste, are rabdare pentru ca stie ca la un moment dat, chiar si pentru o clipa, toate increderea sa va fi rasplatita inzecit. Face ca totul sa merite.
Y e o persoana extrovertita si iubeste orhideele sale minunate care infloresc o data sau de doua ori pe an si isi pastreaza florile acelea minunate patru luni. Patru luni in care stie ca are langa el cel mai bun prieten, stie ca de la primul boboc pana la caderea ultimei flori se va bucura zilnic, strop cu strop de planta sa. Nu e la fel de intens ca X. Incet incet, interesul pentru minunata inflorescenta scade, o vede mai greu dar stie ca e acolo. E ca un dat. Ceva sigur. Se poate mandri cu ea.
Aici e intr-adevar marea dilema. Ce-I doi prieteni nu s-au certat niciodata, nici nu au de ce. Pot sa traiasca insa oare doua personae atat de diferite intr-un singur om? Pentru ca despre asta era vorba. Omul acela sunt eu. Pe cine sa aleg? Imi sunt dragi amandoi dar nu-I mai pot face apropiati niciodata. Sunt despartiti in esenta chiar daca au pasiuni comune.

20.09.2008

PITICA

dedicata nepotelei mele Sofia


Parerea mea proprie este ca Piticii sunt subapreciati.
Si mai ales Piticele !
Nu ma refer la oameni mici de inaltime, ci la Piticii adevarati, ca Tom Degetel, sau Piticii din Alba ca Zapada, iar ca spiridus l-as fi adaugat si pe Jiminy Cricket (constiinta lui Pinocchio), dar o sa motivati ca era greiere si nu Pitic.
Ganditi-va de cati zeci de ani nu au mai aparut in povesti si cat bine faceau ei, au cazut in uitare si pe nedrept.
Iar la Pitice si mai rau, apare doar foarte rar in cate o cronica o mentiune sumara despre vreo Pitica. A aparut ceva demult despre mine, Degetica, mai e o spiridusa in povestea lui Peter Pan, dar in rest…?…
Deunazi, m-am intalnit cu o Pitica, care se intalnise la randul ei cu o Pitica ce fusese martora la povestea in plina desfasurare a unei Pitice de origine spaniola. Asa mi-a ajuns si mie la ureche povestea Iniei (asa o chema pe Pitica). Era o Pitica sprintara, vesela si cu mult farmec…

…Locuia la Barcelona, se simtea bine acolo, se amesteca printre turisti si afla cate ceva din viata fiecaruia, se lasa purtata de acestia dintr-un loc in altul si cand se satura se muta la alt turist.
Piticii sunt mult mai mici decat vi-i inchipuiti, locul lor preferat este sa stea in urechea oamenilor si sa le asculte gandurile (tineti minte cum statea Tom Degetel in urechea cailor si le sufla incotro sa mearga).
Inia era mai comoda din fire si-i placea sa aleaga urechile mai confortabile. Unele sunt mici, inghesuite, strambe, nici nu are loc suficient sa-si intinda masuta, scaunelul, patutul, veioza, toaleta de machiaj, floarea preferata si cufarul cu multe salopete roz.
In ziua aceea a avut noroc. A gasit un cuplu tanar, in luna de miere, un baiat ciufulit si cam zanatec din fire si o fata cu parul lung si matasos, inconjurata de un parfum placut.
I-a apreciat repede cu un ochi bine format si amandoi pareau ca poseda niste “locuinte” confortabile. L-a ales pe el pentru ca parea o idee mai mare spatiul si ceva mai luminos, intra mai mult soare, parul lung si des al fetei i-ar fi acoperit toata fereastra. A gasit urechea moale si confortabila, se simtea rasfatata. A ales strategic urechea dreapta, pentru ca atunci cand indragostiti se tineau de mana, putea sari usor de pe umarul unuia pe al celuilalt.
Si asa a inceput calatoria Iniei.
Pe la Sagrada Familia, casa Mila, parcul Guell… Stia toate obiectivele turistice, dar nu se putea satura de ele, ar fi putut fi un foarte bun ghid, chiar completand amanunte picante despre fiecare.
Au ajuns in sfarsit si la casa Batllo, preferata ei, cu balcoanele ca niste masti ce par a se uita la tine, cu unduirile ei ce te atrag, avea ceva mistic in general. Un sentiment de mister o stapanea de cate ori intra acolo.
Acum mai mult ca in alte dati, Inia simtea atmosfera incarcata.
Au vizitat toate camerele si nu s-a intamplat nimic. Se mai linistise. Doar in ultima camera era pusa in tocul usii o ramurica de vasc, ramasa de la Revelionul ce abia trecuse. Indragostitii nostrii au profitat de ocazie si s-au sarutat. Cam lung sarutul, parca nu se mai termina. Inia se incurcase in parul fetei si nu mai vedea nimic. Totul era neclar si intunecat si ramurile vascului pareau ca ajungeau acum pana la ei, se incolaceau in jurul lor, nu le mai dadeau drumul si apoi…intuneric…
Cand au deschis ochii, ametiti si buimaci, au vazut ca sunt intr-o padure.
Ce ciudata padure !
Pomii incalciti, cu crengile rasucite ce pareau ca se intind amenintator spre tine. Arbori batrani cu scorburi cu mii de ochi ce te fixau.
Speriati indragostitii, stateau stransi unul in altul, fara sa faca nici o miscare.
Induiosata Inia li s-a prezentat, sperand ca poate toti trei impreuna vor gasii o solutie.
- Dragii mei, eu sunt Inia, si ma gandeam sa pornim la drum, sa nu ne gaseasca noaptea si lighioanele aici.
As zice ca vorbele ei i-au inspaimantat si mai tare, caci au sarit, ca si cum ar fi stat pe coji de nuci si dintii ei mici si ascutiti au simtit coaja pomului in care aterizat, dupa ce baiatul a inceput sa se scuture brusc, sa scape de ce avea pe umar. Intr-un final s-au lamurit ca fiinta ei este total inofensiva si plapanda si-au cerut scuze si s-au prezentat si ei la randul lor.
- Eu sunt “El”, a spus baiatul ciufulit.
- Iar eu sunt “Ea”, a spus fata suav si timid.
Si asa au plecat Inia, Ea si El la drum, in directia precisa “unde au vazut cu ochii”.
Au mers ce-au mers, pana ce a inceput sa se lase seara si au hotarat sa se opreasca langa un arbore batran, cu o scorbura mare cam la inaltimea unui stat de om, ce parea un culcus bun si sigur pentru noapte. Inia era ceva mai favorizata, pentru ca ea avea deja casuta cea frumos amenajata in ureche.
Pe langa arbore trecea un paraias ce susura usor, iar El si Ea in lipsa de alta mancare au baut lacom din apa dulce si limpede. Parea asa buna ca le-a saturat si setea si foamea, apoi s-au culcat multumiti.
Dimineata nu a fost chiar asa buna, as zice chiar deloc. Au ramas toti trei uimiti, pentru ca celor doi indragostiti le crescusera ramurele ca de copac. Baiatului nostru, pe langa parul ciufuluit ii crescusera crengute si avea chiar si un cuib de paie. In cursul zilei ce-a urmat, s-a asezat in el si o pasarica, ce l-a necajit pana la sfarsitul povestii. Fata avea acum mainile cu frunzulite, iar in partea de jos a fustei atarnau radacini.
Rau nu aratau, poate doar putin hippie si cred ca se incadrau mai bine in peisaj.
Au hotarat sa mearga mai departe. Cand li se facea foame si sete, mai poposeau langa un izvor si beau apa, care le potolea ca prin minune pe amandoua.
Dar ca urmare aveau din ce in ce mai multe crengi si radacini din ce in ce mai lungi.
- Nu mai beti apa, le-a strigat Pitica. Nu vedeti ce se intampla ?
- N-avem ce face, au raspuns cei doi cu naduf, noi nu ne putem hrani cu trei graunte, cum faci tu din mica ta provizie, iar daca nu bem apa murim de foame si de sete.
Si asa au mers inca o zi intreaga. Apoi s-au impotmolit aproape de tot. Vai !! Peste noapte radacinile crescusera asa mari si intrasera in pamant, incat erau tintuiti pe loc, ca doi copaci adevarati. Cei doi isi aplecau crengile unul spre altul in semn de dragoste si alinare. Cu greu si-au smuls radacinile din pamant, trasese si Inia de cate un firicel de radacina, ca de ridichea uriasa si abia, abia au reusit sa-si elibereze picioarele.
Acum se deplasau mai greu pentru ca picioarele li se impiedicau unul de celalat, iar radacinile se zbateau tot incercand sa se agate de pamant si sa se fixeze din nou.
Spre dupa-amiaza, le-a rasarit in fata printre copaci o cabana. Avea o curte mare frumoasa, iar in curte o multime de braduti, dar braduti ecologici pentru ca fiecare era plantat intr-un ghiveci. Au tras concluzia ca au ajuns la ocolul silvic si trebuia sa fie deci si padurarul. Au dat de cateva ori ocol ocolului silvic, in speranta de a vedea pe cineva si abia apoi au indraznit sa intre si in curte. El si Ea s-au oprit langa braduti, pentru ca le era greu sa mai urce si treptele cabanei, iar Inia a mers sa vorbeasca cu padurarul. Au iesit apoi in curte Pitica si Padurarul. Era un om batran, de culoare verde, ce parea un intelept.
Inia a inceput sa povesteasca toata patania, repezit si intrerupt pe alocuri de suspinuri si sughituri de plans: cum au baut apa, dar ei nu au nici o vina si cum le-au crescut crengi, desi nu au gresit cu nimic… si tot asa.
- Aha ! a zis batranul. Inseamna ca s-au sarutat sub vasc !
- ???!! de unde stii ?? au intrebat. Si ce legatura are cu ce am patit ?
- Vascul este pus special acolo, pentru ca cei ce se saruta sub el, sa inceapa incercarile “dragostei adevarate”. Si numai cei putini ce reusesc se intorc inapoi, in lumea lor”
- Iar cu cei ce nu se iubesc cu adevarat, ce se intampla cu ei ?
- Ha ! Ha ! Ha ! Pai uitati-va la voi si apoi in jurul vostru si vedeti ce de braduti ecologici avem”
El si Ea s-au speriat cumplit si si-au strans crengile unul in altul.
Gatuita de emotie, Inia a intrebat:
- Si ce se intampla cu bradutii de aici ?
- Pai sa vedem..hmm…a zis mosu’, scarpindu-se in barba. Acestia sunt cei care au ramas nevanduti de Craciun si urmeaza sa fie plantati in parcuri.
- Si care e calea sa reuseasca si sa-si dovedeasca dragostea adevarata ?
- Hmm…asta nu e asa usor, iar apoi daca va zic, eu cum mai fac rost de alti braduti ecologici ?
Dupa multe rugaminti si staruinte, doar ca sa scape de ei, le-a spus.
- Trebuie sa mergeti pana ce gasiti izvorul cu apa vie. De va veti inmuia radacinile in apa vie, radacinile se vor retrage si veti primi inapoi trupul asa cum l-ati avut, dar…Trebuie sa mai treceti o ultima incercare. Din izvorul cu Apa Vie isi trage seva si Arborele Adevarului. Acesta este cel mai batran arbore din padure, mai batran ca Lumea. La partea de jos a tulpinii sale, veti vedea trei scorburi, iar in spatele lor se ascund trei drumuri. De veti ghici si alege drumul bun, va veti intoarce in lumea voastra. De nu… !…si le arata doua ghiveciuri goale, ce stateau rasturnate intr-un colt.
- Glc! au inghitit in sec. Iti multumim, padurare. Alt sfat mai ai sa ne dai ?
- Hmmm…Hmmm…alt sfat nu mai am sa va dau, dar pot sa va ofer doua etichete pe care scrie “Eco” in caz ca nu……si zdrang! zdrang!, le-a capsat etichetele de ramurele.
Restul drumului El si Ea au mers tacuti, tot scuturant din crengi, sa scape de etichetele atarnate. S-au tot invartit in cerc, cale de mai multe zile, dar fara sa gaseasca nici o urma de apa vie.
- Opriti-va ! le-a strigat baiatul. Trebuie sa stam locului si sa ne gandim. Asa nu o sa ajungem nicaieri !
Si au inceput sa se gandeasca. Si s-au gandit, s-au tot gandit, soarele apunea, soarele rasarea si apoi iar apunea si iar rasarea. Pitica simtea ca o sa se transforme in Ganditorul de la Hamangia, daca se mai gandeste mult.
- Stiu ! A strigat intr-o dimineata baiatul. Ati vazut in fiecare dimineata, ca pe partea unde se depune mai multa roua, crengile se micsoreaza? Deci roua este din apa vie. Acum, ce este roua? Este aburul de apa purtat de vant, iar noaptea spre dimineata cand ajunge si se atinge de frunzele noastre reci, se transforma in picaturi de apa vie. Vantul este salvarea noastra, trebuie sa mergem in directia din care bate si vom ajunge la izvorul de apa vie.
Pentru ca nici una din fete nu a gasit un contraargument au plecat cu totii in directia indicata.
Dupa zile si zile de mers, staruinta le-a fost rasplatita si au ajuns la un izvor limpede si stalucitor, iar picaturile ce sareau din apa parea mici cristale.
Acum era momentul sa vada daca Padurarul avusese dreptate. El si Ea s-au asezat pe malul izvorului, tinandu-se cu crengile lipite si si-au intins cat mai mult radacinile in apa. Si-au asteptat, au asteptat asa nemiscati pana seara, pana cand obositi au adormit…
A doua zi dimineata, stateau lungiti unul langa altul, cuprinsi de somnul fericit al diminetii - pitica Inia, un baiat cu chipul senin si parul ciufulit si o fata suava cu parul lung si matasos.
Ura ! din nou cu picioarele libere si cu mainile usoare, ei puteau din nou sa sara si sa se stranga din nou in brate. Mai ramanea sa descopere Arborele Adevarului si se puteau intoarce acasa.
Cu copacul n-a fost greu, caci si-au dat seama ca au dormit chiar la poalele lui.
Mai rau a fost cu alesul scorburii, ce ascundea in spate drumul catre casa.
Aici incepea de fapt proba cea mai grea, a intelegerii si a colaborarii.

Sa va povestesc. Erau trei scorburi, la baza copacului, exact cum spusese padurarul. Prima cu o deschidere larga, mare, cu o portita de aur si in spatele ei se vedea un drum lat, cat o autostrada, cu bancute stanga dreapta. A doua scorbura era putin mai mica, dar tot incapatoare si in spatele ei, un drum ceva mai ingust, dar atat de drept ca se vedea pana hat departe si avea o portita de fier forjat. A treia scorbura ingusta, cam lasata intr-o parte, iar in spatele portitei de lemn, se ivea o potecuta serpuitoare ce urca sus in muntii. Cei drept peisajul era frumos, dar cine se mai gandeste la peisaj, cand gafaie si naduseste.
Si tinerii nostri s-au tot contrat intre ei: ba, ca s-o apuce pe cel mai lat ca ajung cel mai usor acasa, ba pe cel drept, ca nu pot gresii drumul. Ba pe cel din padure, sa admire natura si peisajul (aceasta varianta nu prea avea adepti).
Pana la urma s-au gandit ca drumul spre casa e un fel de metafora a drumului prin viata, cu greutatile si frumusetile ei. Cineva mai cinic ar spune cu greutatile ei, iar pentru cei cu rezistenta si vointa si puterea sa se opreasca si sa admire o clipa feeria vietii si a naturii.
Deci El si Ea s-au strans in brate si au deschis impreuna portita de lemn.
De aici in colo poveste si-a urmat cursul firesc. Diminetile savurau clipele impreuna si aerul curat, ziua urcau din greu muntele pieptis si broboanele de sudoare le apareau pe frunte, iar seara se regaseau unul in bratele celuilalt.
Intr-un final au ajuns la un zid lung, de nu i se vedea capatul. Pesemne era un fel de prelungire a marelui zid chinezesc. In zid era o singura usa, sapata in piatra, ce s-a deschis numai cand au impins-o impreuna.
Mare le-a fost bucuria, cand s-au vazut in camera cu vasc, din Casa Batllo, iar calcaiele le-au sfarait de alergat, pana au iesit in strada.
Aerul diminetii i-a inveselit si s-au strans toti trei in brate.
Si cum le ajunsesera aventurile din luna de miere, au hotarat sa se intoarca in tara lor. Au vrut sa o ia cu ei si pe Pitica, caci o indragisera foarte tare, dar aceasta nu avea pasaport si nu putea sa se suie cu ei in avion (sunt regului foarte stricte acum, chiar si pentru pitici). Cu mare regret s-au despartit si a ramas ca Pitica sa vina cu prima ocazie la ei in Bucuresti.
Si nu a avut mult de asteptat. Pana ce sa decoleze avionul, aparu o barza batrana, cu o basma in cioc, sa le dea premiul meritat pentru ca au trecut testul dragostei adevarate. Barza, pe langa batrana mai era si zapacita, isi dadu seama ca a uitat sa puna si un bebe in basma, cum e obiceiul. Ce sa faca, ce sa faca ? S-a uitat in jur si …o vazu pe Pitica, care facea cu mana de la geamul aeroprtului. Ii povesti Piticii toata patania ei si o ruga se urce ea in batic, ca nu se faca de ras cand va trebui sa le dea cadoul. Daca auzii ca era vorba de El si Ea, Pitica accepta cu mare bucurie. Dar, cand sa merga pe pista sa inmaneze darul…avionul incepuse deja sa decoleze ! Incercase ea sa se tina dupa el, dar avionul era nou, iar barza batrana…Eeee, pana la urma se lasa pagubasa si o lua incet, incet in zbor spre Romania, bineinteles cu Pitica in basma. Ca la orice barza care se respecta, zborul pana la Bucuresti a durat noua luni, timp in care Pitica a simtit ca un miracol, cum se transforma si se mareste intr-un mod gulliveresc (daca putem spune asa).

Intr-un final a ajuns si barza la cei doi si le-a adus un bebe, o fetita cu ochii mici si veseli si roz in obraji.
Chiar si acum, dupa mai multa vreme, cand fetita a mai crescut (Sofia dupa cum au botezat-o), daca te uiti atent din profil, mai pastreaza inca ceva din trasaturile de pitic, nasul in vant si ochii rotunzi si vioi, doar atat ca nu mai incape intr-o ureche.


SFARSIT