Un rubin cit o orchestra

Maestrul capelmaistru Anton Rudinger, desi traia in micul orasel Neuburg,era cunoscut peste tot pentru marea sa valoare muzicala. Avea vreo 50 de ani ,un par alb leonin si se ingrijea de orchesta din oras, dind concerte la zi de sarbatoare sau in biserica in zile mari. Era apreciat de notabilitatile orasului si era primit cu onoruri cind se ducea sa concerteze in alte orase. O mare nemultumire avea el; fiul sau Johan desi avea mult talent muzical, la cei 14 ani ai sai ii intrase in cap ca nu are nevoie sa invete teorie muzicala, sa invete armonia si tot spunea ca-i este suficient sa vada o partitura si va fi cel mai bun interpret al ei, iar despre cultura spunea ca nu trebui sa citeasca nimic. Degeaba incerca batrinul domn Anton Rudinger sa-i demonstreze ca greseste, Johan incepu sa faca selectii pentru marea lui orchestra cu instrumentisti care aveau aceeasi gindire ca si el. Aduna si un cor de 6 fete .
Cind auzi una ca asta, tatal sau se supara foarte tare si cind dadu odata cu pumnul in masa rubinul de la inelul de capel maistru se sparse in zeci de bucati.care zburara in toate partile orasului chiar si parcuri.
Se lasa o liniste grea, toti priveau cu teama in cite o parte. Marele rubin fusese lasat mostenire capelmaistrilor orasului de 346 de ani. Deodata in linistea infricosata se auzi un virtej de furtuna, ferestrele se deschisera cu zgomot, luminile s-au stins si un glas venit de niciunde ‘ Cind fiecare membru al orchestrei lui Johan va merita prin muzica lui un inel cu o bucata din marele rubin atunci si numai atunci se vor numi orchestra si vor cinta bine - daca nu indeplinesc porunca sirului de capelmaistri de dicolo de vremuri 1n 15 ani in acest oras nu se va mai auzi cintec’.
Dar zanaticul Johan nu lua in seama prorocirea si incepu sa umple orasul cu afise despre marele spectacol pe care il va da duminica viitoare.
Ce s-a mai putut citi in ziarele vremii, ce s-a mai gasit prin arhive ne spun ca spectacolul a fost o rusine pentru bietul tata. Fetele cintau fiecare in legea ei si au fost unii rautaciosi care le comparau cu ‘gistele capitoline’, instrumentistii nu cintau ci zgomoteau, unul isi perduse mustiucul, altuia i se rupsesera corzile ba flautistul nici macar nu-si gasea instrumentul.
Atunci Johan si-a cerut iertare de la tatal sau si a inceput sa invete, ba mai mult dadu zvon in tara ca nu va lua pe nimeni in orchestra lui decit daca are scoala terminata si daca vine cu un inel cu o bucata din marele rubin, rubin pe care se pare nu-l gaseau decit atunci cind capelmaistri din vremuri considerau ca-l merita. Trecura 10 ani de munca, de cautari spirituale, isi facu si un inel frumos dintr-o ramasita din faimoul rubin, si cind incepu din nou selectia stia acum cum sa asculte.
Pina cind si ultima fata isi gasi bucata de rubin trecura 2 ani in care tot repetase cu orchestra lui si cind isi anunta spectacolul, desi numai venise chiar asa de multa lume , totul a fost perfect,un mare succes. Despre el s-a vorbit multa vreme si inca Johan si cu sotia lui, linga semineu in noptile lungi de iarna, zugravesc imaginile de atunci (asta cind cei trei copii ai lor fac pauza la batutul in tobe).