Catralionul

Se trezi de soarele arzator care-i incingea spatele.Statea cu fata in jos in nisip pe o plaja si marea ii spala picioarele. Capul ii vijiia si tot corpul il durea. Ii era sete.Cu greu se scula si incerca sa-si aduca aminte ceva. Isi amintea ca era student la jurnalistica, isi amintea de prietena lui materialista Elsa….Se uita in jur si vazind cuterul intepenit intre stinci totul i se lumina ca si cum o pinza s-ar fi ridicat dupa mintea lui.
Plecase de acasa dupa ce frumoasa lui Elsa ii spusese ca il iubeste dar nu vrea sa traiasca cu un biet sarac. Exista atitia regi, regele finantelor, regele nasturilor, regele otelului, regele cremei de ghete, regele pastei de dinti si multi altii si cind va fi si el regele a ceva se va marita cu el, pina atunci sa stea linistit ca il va astepta.
Se gindi un timp si-si spuse ca va fi regele calatoriilor. Isi suspendase scoala, isi luase un rucsac si plecase in lume. Colinda in nord , colinda in sud, calatori si in vest si acum o lua catre est.Vazu si mareata Indie , dar tot la frumoasa lui Elsa se gindea mereu.
Ajuns in insulele Sumatra se suise pe un mic vas de pescuit, un cuter si plecase sa vada marea. Cerul era senin si nici un nor nu pata suprafata lui. Vazu delfini , tot felul de pesti colorati. Devenise vinjos, aramiu la ten si cum pescarii il pusesera la treaba ca sa-si plateasca voiajul , din figura lui de copil nu mai ramasese nimic. Muncea cot la cot cu ceilalti , dar tot la frumoasa Elsa ii era gindul.. O rafala de vint izbucnita din senin inclina vasul pe o parte si cind isi reveni vazu ca ceilalti pescari tipau si isi smulgeau parul din cap aratind la orizont un punct mic, negru. Pina sa intrebe ceva , punctul negru se facuse deja ca o herghelie de cai care venea in tromba. Vintul inalta valuri uriase, mai mari ca vasul si cind acesta cadea intre valuri, in stinga si in dreapta se inaltau doua ziduri de apa verde, infricosatoare. Cerul devenise negru ca noaptea si fulgerele luminau ca ziua. O asemenea furtuna groaznica, ce se abatuse peste ei era ceva de film, de tablou, era sfirsitul lumii lor. Se auzi o troznitura groaznica si apoi nimic, neant. In rest nu-si mai amintea.
Era pe un mic atol care se arata in intregime, cu un mic lac in centru , trei palmieri si in rest nimeni. Era singur. Se uita la vas care arata distrus, rupt in bucati si spalat de apele marii. Isi dadu seama ca nu mai scapase nimeni si mai mult automat se duse sa vada ce se gaseste pe vas.
Doua sticle de scotch nedesfacute ,o lada intrega de pesmeti marinaresti uzi de apa marii, un caiet de care era legat cu sfoara un creion, un butoi cu apa dulce si cam atit , poate doar niste sfoara si alte nimicuri ,o cremene , un tuci si o tigaie .
Pe plaja se aseza la umbra unui palmier din cei trei si oarecum si obosit si mai calm isi inventarie averea , dadu gata una din sticle si adormi. Soarele apuse , venira stelele, rasari soarele si intr-un tirziu catre seara se scula. Ii era foame si incerca unul din pesmeti dar nu mai erau buni de nimic, cel mult unul sau doi din mijcul lazii.
Trecura citeva zile sau poate mai mult, prindea peste si il minca odata sau de doua ori crud pina cind ii veni ideea sa aduca lemne din vasul proptit in stinci.
Era destul de greu de ajuns pe epava, destul de greu sa desprinda lemne dar si mai greu de ajuns inapoi. Pe plaja raminea trintit citeva ore pina isi revenea.
Facu focul si asa putea frige pestele si chiar face o fiertura cu apa de mare .
Bause amindoua sticlele dar nu se indurase sa le arunce asa ca atunci cind ii veni ideea erau numai bune. Le spala, le usca si plin de energie se apuca sa scrie pe hirtia din caiet doua mesaje identice.
Apoi le introduse in sticle si cu speranta in suflet si in Dumnezeu le arunca in mare.
Trecura iar citeva saptamini timp care si-l petrecea privind in zare vreo urma de fum in pauzele dintre prins peste, caratul lemnelor si gatit.
Printr-o ciudata intorsatura a sortii una din sticle ajunse chiar in calea lui Mister Ianson Kale care pornise intr-un voiaj solitar in jurul lumii si care dintr-un foarte dezvoltat simt al cinstei, telegrafie imediat in cel mai apropiat port si ruga sa sa transmita mesajul pina in Ohaio.
Din pacate cind Kale desfacuse sticla vazu ca mesajul era aproape indescifrabil din cauza unei picaturi de apa de mare care ajunsese in sticla. Era ceva de genul:
‘S... S - . am nau…..giat … ato..dupa ce am pl….. umatra.
Va rog salva……
P…. Va rog sa o anun….Elsa nr. Tel. 55….3…7 Ohaio ca o ast.pt sa vina sa….satorim. Ac.. sint boga…am un catralio….’
Mesajul ajunse repede in Statele Unitea dar evident ajunse repede si la ziaristi, la televiziuni si la autoritati.. A doua zi mesajul , sau ce mai ramasese din el era pe prima pagina a ziarelor, pe toate canalele de stiri; ziaristii creasera o poveste fantastica si toata lumea urmarea cu sufletul la gura desfasurarea evenimentelor.
Un grup de oameni priceputi cu cifrurile din armata , pusera pe masa presedintelui varianta presupus completa. Apoi cu aprobarea presedintelui trimisera un crucisator sa-l gaseasca pe nefericit. Elsa de mult se topea de dorul prietenului ei si se ruga sa se intoarca ; nu ii mai trebuia nimic, realizase ca iubirea lui este mai importanta decit toate bogatiile din lume. Cind citi in ziar despre naufragiat si vazu si numele Elsa , o impunsatura de inima o convinse sa plece si ea in cautarea lui. Lua avionul de Sydnei si cind ajunse in Australia, se prezenta la primul post de televiziune intilnit si ceru ajutorul oricui sa poata pleca in cautarea iubitului.
Un iaht imens, bine echipat se oferise sa o ajute si o lua pe Elsa din portul Sydnei, plecind si el in cautare. Elicoptere si avioane ale ziarelor si companiilor de televiziune cutreierau zona si cind il gasira se napustira toti, din toate partile asupra atolului incit numai ramasese nici un loc gol, ba din pacate din trei palmieri erau acum doar doi. Elsa cobori din iaht si alerga spre el in luminile sclipitoare ale bliturilor, in biziitul camerelor de filmat si al reporterilor. Se repezi in bratele lui si…toti il inconjurara intrebind toti odata ‘Unde’s banii ?’ ‘Care bani ? ‘ ‘Dolarii, aurul, pietrele pretioase, in fine catralionul ?’ ‘Catralionul ? – a uite aici, pe plaja, e un catralion de scoici,sint Regele scoicilor’

Snitelul

In bucatarie, Doamna era suparata si toata supararea si-o varsa pe carnea pentru snitele pe care o batea de zor. Facuse 7 bucati si batea in continuare. In castron un viitor snitel mic si fricos se ascunsese intr-un colt ghemuindu-se doar, doar se va face scapat. Dar nu scapa si trebui sa-si intinda bucata aproape de limite , devenind transparent ca o foaie de ziar. Apoi gospodina , mai calma un pic le unse pe toate cu ulei , masindu-le si provocindu-le o destindere multumitoare.Micul snitel deja se simtea fericit si stilul asta de baie turceasca il revigorase. Fura presarate cu putina sare si piper si fura lasate la fezandat citeva ore, timp in care snitelul nostru apuca sa traga un pui de somn de frumusete in care visurile ii adusera o noua perspectiva asupra vietii. Si cind veni ora prinzului deja astepta cu nerabdare expozitia culinara unde bineinteles va lua locul intii. Doamna il trecu intii pe la machiaj, il trecu prin faina si apoi prin ou,apoi iar prin faina si iar prin ou si cind culoarea devenise aproape de aur il aseza incetisor in pesmet si pe o parte si pe alta, il batu parinteste pe o parte si pe alta si puse cu grija la bronzat in tigaie. Dupa citeva minute o paleta stralucitoare ca argintul il scoase usurel si-l aseza pe un platou alb unde culorile lui aurii- maronii erau scoase in evidenta.Asa facu si cu celelalte ,dar trebuie sa recunoastem el era cel apetisant.
Deodata un zgomot infernal patrunse in bucatarie, tipete, risete, bufneli. ‘V-ati spalat pe miini nazdravanilor ?’ ‘Daaa !’ raspunsera in cor nazdravanii si fara vreun anunt se repezira si luara de pe platou fiecare cel mai mare snitel. Se intrista un pic snitelul nostru pentru ca fiind mai mic fusese ocolit, dar imediat isi imagina ca el va fi dus la expozitie. Furtuna disparu asa cum aparuse, linistea se lasa,si snitelul nostru fu acoperit cun castron.
Catre dupa masa se auzira pasi usori si snitelul striga ‘ Ma vor duce la expozitie, la expozitie.’ Dar era domnisoara Florica care venise acum de la scoala si lua in mina micul snitel si aceasta vazu cu groaza cum dintisorii perlati ai domnisoarei se apropiau si deodata fu cuprins de o fericire mare cind realiza ca asta era menirea lui (nu aceea de a usca intr-un castron la vreo expozitie si apoi aruncat la cos) si era cea mai buna pentru ca domnisoara Florica era o fata frumoasa si desteapta si iubea florile si animalele si sigur ii placeau si snitelele.

Camel

Era la marginea desertului. Peste tot inainte se vedeau dune si iar dune. Hamil statea alaturi de camila lui, o camila tinara si puternica, cu un harnasament bogat, ornat cu tinte de argint.
Soarele nu rasarise inca dar marginile rosii ale cerului faceau sa se vada imensitatea spatiului ondulat. Daca framintai in pumn un pic de nisip simteai umezeala diminetii si vedeai foscaind pe linga tine mici serpi, sopirle, scorpioni, gindacei care toti isi luau portia de viata gata sa se ascunda cind pirjoala va pune stapinire pe desert. Hamil, ascuns pina la ochi, invelit in mantia sa parea un print al desertului, si asta si era. Cind se suia pe camila era un beduin, cind se dadea jos era un beduout. Socoti ca mai avea de mers o zi si jumatate pina la oaza cea mare si daca mergea noaptea si dimineata putea ajunge doar intr-o zi. O lua incet la pas, iar camila stiind cit de mare era desertul isi calculase parca un pas lent, leganat si rar.
In zare se vedea virtejul unei furtuni de nisip si soarele ardea deja alb si cu pasii unei camile se ridica drept catre punctul unde nu mai exista umbre.. Spre amiaza facura un mic popas linga niste stinci , se odihnira putin si plecara iar. Noaptea cazu brusc si cerul se umplu de stele.Umbrele intunecate si alungite ale dunelor transformau totul in valuri de mare , pe care mergeai cu nefirescul pasitului pe ape. Racoarea aparea pe nesimtite incit pe la 1, 2 noaptea tremurai daca nu aveai imbracamintea de lina a beduinilor care-i apara si de cald si de rece.
Dimineata parca pasul camilei se iuti deodata; simtea apropierea oazei si pe la 11 vazura in fata pilcuri de palmieri , se intilnira cu alti beduini si in sfirsit ajunsera. Era o oaza mare cu trei fintini pilcuri viguroase de palmieri si inauntru un furnicar de oameni, camile, oi, ciini, strigate , un dute-vino de nedescris. Un iarmaroc plin cu corturi, tarabe , turbane, fesuri, burnuze,beduini, turci,egipteni, marocani, unii mai albi, altii negru – tuci ; se vindea , se cumpara,podoabe aduse din cine stie ce colt al lumii. Se vindeau camile, curmale ,masline,capatini de zahar, blocuri de sare, matasuri, arme, dar cite si mai cite nu se vindeau acolo sub protectia lui, bunului Alah si a apei. La fintini era cite un sir de oameni si camile nesfirsit, asa ca Hamil, printul desertului se departa catre marginea oazei unde se inaltau trei, patru rinduri de stinci ascutite, aruncate ca niste colti , un zid de 7,8 metri inaltime si citeva zeci de metri adincime. Se uita sa nu-l vada cineva, baga cutitul intr-o scobitura si foarte usor o stinca se dadu deoparte lasind un mic culoar. Trase camila de haturi dupa el inautru culoarului care dupa citeva rasuciri se infunda, apasa jos la baza peretelui din stinga si in fata se deschise o poarta in timp ce capatul culoarului pe care intrasera se inchise, rupindu-i de lumea cunoscuta. Dupa poarta , un lac inconjurat de palmieri, albastru ca ochii iubitei sale si printre ei o potecuta pe care ajunsera curind in partea cealalta a lacului unde isi lasa camila sa se scalde. Se indrepta catre o intrare cu doua usi masive din piatra , strajuite de doua coloane , intrare faurita sigur de faimosii mesteri ai ‘Orasului pierdut – Petra’. Intra si se intinse pe un pat cu baldachin luind in trecere o curmala aurie dintr-un sipet de argint.
De 2 ani , in noptile cu luna noua se intilnea cu iubita lui aici cind ea venea sa-i dansese si sa se iubeasca.Acum 2 ani cind ajunsese aproape intimplator in oaza, cum era mare iubitor de animale , salvase un pui de maimuta de muscaturile unei haite de ciini si din puzderia de lovituri ale unei haite de oameni.O lua in brate si pe cind o mingiia si-i dadea sa guste dintr-o banana o fata cu o feregea albastra care nu lasa sa se vada decit doi ochi acoperiti si ei de un voal tesut din fir de paianjen se apropie si-i facu semn sa vina dupa ea. Merse asa dupa ea pina in spatele oazei , linga stinci. ‘Hamil, print al desertului eu te-am vazut de mult si m-am indragostit de tine. Sint frumoasa cum numai in gradinile lui Alah vezi huriile si daca tu ma vrei voi fi soata ta dar sa-mi juri acum ca tot ce vei vedea de aici incolo nu vei spune nimanui,nici de mine sa nu povestesti cuiva, sa nu iti iei vreodata alta soata caci atunci toate stincile se vor prabusi si pe mine nu ma vei mai vedea niciodata. Jura Hamil cu juraminte infricosetoare si fata , Zenovia se chema ii arata acest paradis unde o astepta acum.
- ‘Cut ‘ – striga regizorul , ‘voi ati terminat filmarile pe ziua de azi, sa vina dansatoarele-hurii’
Hamil si Zenovia , obositi plecara din platoul de filmare si se oprira sa-si traga sufletul la o cafea. Ridicara cestile in acelasi timp si cind se privira in ochi un ceva simultan ii ingheta si se aciui in inimile lor. Fara un cuvint se ridicara, luara un taxi si ajunsera la aeroport . Acolo luara un avion catre Egipt si la Cairo isi cumparara cite un costum de beduin, de casa si de dansatoare . Cumparara doua camile si in curind erau in oaza lor si apoi printre stinci , linga lacul albastru ca ochi iubitei lui. De atunci nu mai fura vazuti niciodata, nici de oamenii oazei , nici de gramada de paparazzi . Doar din cind in cind, de deasupra stincilor un vinticel racoros aducea sunet de muzica cereasca si pe o stinca straluceau atunci,incrustate, doua cesti de cafea alaturi de care se afla un pachet de tigari Camel.

Insula Mauii

O tara putin cunoscuta, mica, cu ceva munti si ceva mare, undeva pe drumul negutatorilor arabi catre China, negutatori care prin urmasii lor au dat tarii locuitorii de astazi.. Tara era condusa de un ‘Meic cel mare’ si cele 6 zone in care era impartita de cite un ‘Meic cel mic nr. X ‘ unde X este de la 1 la 6. Toata bogatia tarii o constituiau pepenii verzi cautati in toata lumea pentru gustul dulce, senzual pentru o stare de extaz pe care o creeau facindu-te sa visezi alte lumi. O comisie internationala a studiat timp de 11 ani compozitia lor , dar in afara faptului ca nu contin nici un fel de droguri , nu au gasit nimic special fata de alti pepeni verzi . Si totusi…
Iusuf un biet locuitor al Landului nr.2, sarac si fara nimic asa ca un pietroi neted peste tot de care nu se prinde nimic, tocmai punea ceva frunze de brusture noi pe acoperisul locuintei sale facuta toata din bete si frunze, dar pe care o numea ‘Locuinta sa princiara’. Ramasese orfan de mult si acum era un flacau in toata puterea, avind in muschi marcati cei 22 de ani de viata. Dinspre vale urca ‘fiscal-men’ cu un carut cit toate zilele sa ia cota de pepeni datorata statului. Cind il vazu Iusuf se scarpina dupa ureche si iesi inainte sa incerce sa explice ca anul a fost prost, recolta mica si i-au mai si furat din ea. Inciudat dadu un picior unui pietroi si bineinteles incepu sa sara pe celalalt picior urlind de durere cind, desi avea o gura cascata
cit sa incapa un pepene intreg, din ea nu iesea nici un sunet. La fel ochii ‘fiscal-men-ului’
iesisera din orbite incit daca cineva ar fi trecut pe acolo ar fi zis’Ziua buna domnule broasca testoasa’. De sus din spatele casei venea un sir de pepeni rostogolindu-se cu sutele si in citeva minute umplu carutul , ba il mai si acoperi de nu se mai vedea de loc si in zbieretele magarusului se opri ca prin minune la picioarele lui.Un pepene mai mare il lovi in cap pe ‘fiscal-men’ si altul in spate si-i facura vint la vale cu carutul dupa el. Inca Iusuf nu se dumirise bine de intimplare ca si venii ‘ciful’ jandarmilor cu 70 de soldati, ii aseza in fata lui si striga la Iusuf sa marturiseasca furtul atitor pepeni. Iusuf se holba la ‘cif’ si incepu sa spuna ca el nu a furat nimic si sa dea cu piciorul in pietre, pina nimeri una zdravana care il facu sa sara din nou intr-un picior si sa urle de durere. Atunci iar se porni un sir de sute de pepeni care se rostogoleau, sareau si cadeau in capul jandarmilor chiar si a ‘cifului’ si ei trebuira sa o rupa la fuga caci nici un om zdravan nu se pune cu o navala de pepeni verzi.
Lucrurile ajunsera in curind la urechile marelui Meic cel mic nr 2 si acesta il chema pe Iusuf la palat sa-i dea deslusire despre toate cele intimplate. Iusuf cam tremura pentru capul sau pentru ca marele Meic cel mic nr 2 era cunoscut ca un om crud si rau cu supusii sai .Tocmai ajunsese la palat cind auzi zvonuri ca Meic cel mic nr. 2 pregateste o armata cu care sa inceapa un razboi de cucerire a palatului lui Meic cel mare sa ii i-a locul. In asemenea inbulzeala de du-te vino, de comenzi, de miscari de trupe care-l ameteau, o fata cu fata acoperita din care nu se vedeau decit doi ochi verzi patrunzatori, il lua de mina si-l trase pe o ulicioara strimta , acolo spuse citeva cuvinte de neinteles si totul disparu in jurul lui si se trezi la curtea lui Meic cel mare , in fata tronului acestuia. Acolo spuse iar trei vorbe ciudate si toata curtea ingheta in afara de Meic cel mare - ‘Marite stapine al pamintului acesta bogat in pepeni verzi – eu sint zina pepenilor verzi si acesta este sotul meu, Meic cel mic nr. 2 a pornit razboi impotriva mariei tale’, mai zise ceva si aparu in camera o imagine cu cele ce se intimplau la curtea lui Meic cel mic nr.2 . ‘Marite Meic cel mare implineste-mi voia si lasa pe seama mea pe acest om crud si cind voi termina al nostru sa fie landul lui.’ Un pic ametit si speriat Meic cel mare incuvinta. Zina si Iusuf disparura si totul reveni la normal, iar Meic cel mare care nu-si revenea , intrebindu-se daca a fost vis sau altceva, chema la el o iscoada si o trimise in landul nr.2 sa-i raporteze tot ce se intimpla.
Ceea ce va spun acum cu ce s-a intimplat mai departe am gasit intr-o copie a unei alte copii mai vechi in care se povestea ce se afla intr-o cronica din timpuri necunoscute.
- In mijloc de zi de vara , in fata lui Meic cel mic nr.2 aparura o fata cu fata acoperita tinind de mina un baiat ‘ Meic pleaca acum in surghiun de nu vrei ca cetatea ta sa fie distrusa pina la pamint (asta nu era mare lucru pentru ca intreaga cetate era facuta din crengi si frunze de palmier) ‘ Garzi, garzi’ striga el, dar in palat nu se mai afla nimeni si afara , de pe dealuri , din cer , de pretutindeni incepura sa pice sute, mii de pepeni verzi care loveau totul in cale si in citeva ore totul, palatul, soldatii orice suflare omeneasca era acoperit de un stat gros de pepeni care inca mai veneau duruind a neliniste.
Dupa ce se termina totul insusi Meic cel mare , veni si le organiza zinei si lui Iusuf o nunta ca-n povesti , ii saruta pe amindoi obrajii si le incredinta landul nr.2.
Iusuf se simtea ca in sinul lui Avram sau mai bine zis ca in gradinile lui Alah.
Dar cind ramasera ei doi nu se putu abtine si o intreba pe zina de ce veneau pepenii cind dadea el intr-o piatra si urla de durere sarind pe celalat ? ‘ Aa’ zise zina, ‘Simpla coincidenta’.

Semaforul

Un semafor obisnuit, se aprindea rosu , galben, verde, singura lui calitate era ca se afla la iesirea din oras catre centura, zona unde destul de des se aseza o ceata densa de nu vedeai la trei metri.
De la semafor incolo se ridica un zid alb, dens - nu se zarea partea cealalta a drumului.Astazi pe la 5 dupa amiaza era o asfel de vreme si tot astazi un tinar Adi cu o minte sclipitoare vroia sa-si incerce inventia sa – proiectorul pe ceata – Proiecta pe zidul de ceata intii o plaja la malul marii
care se distingea foarte clar incit masinile (desi semaforul isi facea treaba aratind verde) se opreau un pic, iar apoi porneau foarte, foarte incet, pierzindu-se in valurile inspumate ale marii
proiectate pe ceata. Inventia functiona foarte bine si Adi lasa un prieten la proiector, selecta imaginea unei jungle si pleca la masina sa vada cit de mare era profunzimea imaginii.
Semaforul arata verde si intra. Ramase stupefiat, intrase parca intr-o jungla adevarata chiar si drumul nu mai era o sosea ci brazde de noroi, sleauri, crengi se aplecau peste tot si zgomote ciudate veneau de undeva. Merse mai departe si spre norocul lui jungla se lumina, se retragea.
In fata aparu o centura de palmieri, plaja si - oceanul cit vedeai cu ochii, in toate partile.
Inainta putin pe plaja si se opri linga un semafor care-i arata rosu si tocmai se intreba ce sa caute un semafor pe plaja (intr-un mod putin ortodox) cind din dreapta si din stinga tisnira siruri lungi de masini in viteza care se pierdura in jungla din capetele golfului pe care il facea aici uscatul.
Se facu liniste, semaforul arata mereu rosu, galben, verde dar masini nu mai treceau.
Se lasa seara si printre stelele necunoscute , distinse fericit ‘Crucea Sudului’ – era totusi pe pamint. I se facu frig si foame, mobilul n-avea semnal, extazul i se cam dusese si se viri in masina, simtinduse oarecum protejat. Era intuneric total si dinspre jungla se auzeau urlete infricosatoare cel putin pentru un om in postura lui. Adormi.
Dimineata se ivi vioaie si plina de soare incit Adi se simti mai fericit si pleca sa culeaga banane si nuci de cocos. Nu povestim aici chinurile si inteligentele solutii care l-au pus pina la urma in posesia a doua nuci de cocos si a trei banane.si nici cum ,dintr-un fir electric si-a facut un fel de undita cu care a pescuit un pestisor de 6 cm.. Toate astea ii rapira toata ziua asa ca minca bananele pe noapte si obosit se culca. Urmara la fel 4,5 zile cu mici diferente ( reusi sa faca foc
si-si fripse cu satisfactie pestii). Dupa doua saptamini ii crescuse barba , hainele se jerpelisera
si ori disperarea, ori epuizarea ii creeau intr-una vedenii (uneori chiar si auzenii si mirosenii)
Uite chiar si acum spre el se indrepta o piroga cu o fata nemaipomenit de frumoasa care-i aducea apa si mincare. Fata avea o piele cafeniu-aurie, ochi verzi adinci., de la solduri in jos un sarong albastru cu tot felul de pesti pictati pe el incit cind se unduia in mers aducea a sirena.
Baiatul ramase nemiscat cu ochii in ochii fetei si simti un fulger ca-i strabate inima, dar cum un
drum are doua capete si fata tresari si il lua de mina si alergara pina la piroga. Ii petrecu peste git un sirag de scoici ciudate , care avea din trei in trei scoici cite o piatra verde, albastra, rosie,
toate culorile. Si cum iubirea nu are nevoie de cuvinte (cel putin asa ne invata un cintec – minte el mint si eu), seara admirau bolta cereasca unul linga altul.
Dupa doua zile de rai , incerca sa o faca sa inteleaga sa-i arate drumul . Fata se uita la el cu ochi mari , intoarse semaforul cu 90 de grade , se urca in masina si ii facu semn sa intoarca masina in dreptul semaforului si cind se facu verde ii arata sa plece. Adi poni masina merse acum
de-alungul plajei , la capatul golfului gasi un drum de pamint, o lua pe el si in citeva minute ajunse pe o sosea, iesi din ceata si se trezi linga prietenul lui , linga semaforul de la centura.
Trecusera 8 minute de la plecarea lui. In masina era singur dar un melc urias se afla pe scaunul de linga el. Il duse la ureche si auzi valurile oceanului si cintecul fetei.
Se gindi mult sa cate fata si intr-un tiziu lua proiectorul in mina si-l zdrobi de pamint.

Misterul lalelelor galbene

Tinarul dedectiv Spin Harvey (poreclit marele iepure alb) era in afara serviciului si se afla pe o straduta micuta de numai cinci case , toate la fel, avind cite doua etaje si invecinindu-se pe partea cealalta a strazi cu gardul parcului Kesington care dealtfel inchidea si strada. Strada era practic o punga. Zarise o domnisoara care-i placuse tare mult incit lasase deoparte bunele maniere si porni sa o urmareasca. Fata intrase pe straduta si pina sa ajunga el la colt pe strada nu mai era nimeni.
Asa ca se hotari sa supravegheze casele si totodata ii veni o idee romantica.
Va pune in fiecare zi pe treptele caselor cite o lalea galbena pentru frumoasa necunoscuta. Trecu o saptamina si tot nu se intilni cu adorata inimii.
Facu cercetari si afla:
- in prima casa statea singur maiorul Radcliff care era toata ziua la clubul sau venea acasa doar sa doarma.
- in a doua casa statea Doamna Leight, o doamna de 73 de ani un pic cocosata si adusa de umarul sting.Tot acolo statea si un nepot de sora al ei care de fapt statea in Liverpool la o tinara domnisoara cu care intentiona sa se casatoreasca.
- despre casa a treia lucrurile se complicara caci stapinii ei Domnul si Doamna Marvel stateau si nu stateau acolo dar in casa era tot timpul o menajera Doamna Sara Willbert de 75 de ani care nu iesea din casa decit la cumparaturi si de multe ori dadea un telefon sa-i fie aduse acasa.
- a patra casa era locuita de Doamna si Domnul Potri, niste persoane foarte bine care nu salutau pe nimeni.
- si in sfirsit ultima casa era mostenirea unui tinar student Charles unde se gaseau totdeauna doi, trei colegi.
‘In dimineata de joi’, Doamna Leight, ‘joia cumpar lapte’, spuse ea politistului care gasise un cadavru injunghiat in mijlocul strazii si pe pieptul lui o lalea galbena, ‘cind am trecut cam acum vreun sfert de ora nu era nimic’. ‘Da, da, e maiorul Radcliff’ mai spuse ea.
Tocmai atunci, fluierind vesel aparu pe straduta cu un buchet de lalele galbene in mina Spin Harvey. Politistii il luara pe sus fara sa tina cont de lgitimatia lui de dedectiv si il dusera la Scottland Yard unde inspectorul Gapp care avea un pic de pica pe domnul Spin il incarcera si il lasa acolo pina seara.Facura perchezitie in toate casele si doi politisti ramasera sa supravegheze zona.
Trecu o saptamina de liniste si apoi se auzira strigate din casa familiei Potri. Politistii ajunsera acolo si il gasira pe domnul Potri smulgindu-si parul din cap.Doamna Potri era in cada in care cazuse un foen aflat in priza. Totul parea un accident daca nu s-ar fi aflat legata de foen o lalea galbena.
Editia de seara a ziarelor afisau cu litere mari ‘Misterul lalelelor galbene’.
Vinzarile de lalele indiferent de culoare scazusera dramatic.
Inspectorul Gapp asculta povestea lui Spin si privindu-l un pic susceptibil ii dadu drumul.
Ginditor, detectivul hotari sa faca propria sa ancheta si incepu cu cercetarea tuturor caselor.
Scottland Yardul isi dubla numarul de forte dar timpul trecea si o adevarata psihoza cuprindea populatia orasului. Mai trecura citeva saptamini si un miros greu venea dinspre a treia casa , acolo unde statea doar menajera Sara Willbert. Politia intra cu grija si in bucatarie gazul mergea si doamna Sara era intinsa pe podea, moarta. Deschisera geamurile, usile, aparura pompierii dar si ziaristii. Sosira medicii legisti care constatara moartea doamnei Sara dar si faptul ca fusese adormita inainte si bineinteles pe pieptul ei o lalea galbena.
Seara , Spin Harvey intra incetisor la Doamna Leight, o saluta si intreba ‘ De ce ?’
“De ce ! ‘ izbucni cu furie doamna Leight. ‘Stiti ca am fost toti colegi de scoala in primele clase. Asa cum ma vedeti inghiteam batjocora si loviturile acestor nemernici. Stiti ca ma cheama Afrodita – bietii parinti nu s-au gindit ca o sa-mi faca viata si mai amara. Am rabdat 4 ani dar mi-am jurat (aici facu o pauza si inghiti o pastila galbena) ca atunci cind ii voi intilni ii voi omori.’ Spin dadu din cap , iesi afara si ruga pe un politist sa-l cheme pe inspectorului Gapp.Cind intrara din nou deja doamna Leight isi traia ultimile clipe.
Mai bine caci legile englezesti sint foarte drastice. ‘Dar spune-mi Spin cum ai ghicit ?’
‘Doamna Leight era singura in a carei casa am gasit somnifere.’
Pe masa erau intr-o vaza, cinci lalele galbene.
Gapp incuvinta si zise ‘ Stii cine-i frumoasa inimi tale ? Nepoata maiorului Radcliff care venisa sa-l anunte ca pleca la tara pentru doua saptamini.Ii scrisese un bilet, adormise un pic si plecase spre seara’.

Valiza cu sare

Majordomul Garet era de 37 de ani in familia lui Lady Beatrice
de Grues pe cind stapina casei era mama doamnei actuale.
O vazu coborind scarile intr-un desabie culoarea nisipurilor,.
cu ochii albastri migdalati si un ceva ca un turban pe capul acoperit cu par rosu- foc (in copilarie o strigau – morcovul).
Mladioasa, cu picioare foarte lungi, umplea scara cu prezenta ei
si pe la receptii atragea privirile tuturor barbatilor, ba chiar si ale femeilor care se grabeau sa-si puna peste invidie masca admiratiei.
Sotul ei Cecil era indragostit mortal si ar face orice fapta pentru
a-si pastra dragostea ei sau macar aparenta dragostei ei.
Intra gata imbracat din micul salonas de zi ‘Ah draga mea esti minunata – ma simt vinovat ca trebuie sa te las singura dar dau o fuga pina la Londra sa vad cind pot sa plec in Argentina – peste 2 , 3 , zile sper’
“Garet te rog cintareste valizele. Nu vreau sa am probleme la avionul de Argentina. ’
Cind majordomul aseza pe cintar valiza argintie din aluminiu
si spuse tare ‘57 de kilograme’ – lady Beatrice remarca vesela
‘Cintareste cit mine, poti sa ma iei pe mine Cecil’ Cecil mormai ceva :
‘Garet am bauturi in valiza si te rog sa o pui afara in fintina arteziana chiar in apa pina cind o sa o iau’
Puse restul bagajelor in masina si cu un scurt la reverdere pleca in tromba catre Londra.

Majordomul spuse apoi politiei ca dupa 2 zile de la plecarea domnului i se paruse ca auzise un zgomot pe la ora 3.50 noaptea
dar cum zgomotul incetase imediat se uitase la ceas si adormise
crezind ca fusese doar un vis.
Dimineata nu o mai vazuse pe lady Beatrice si nici valiza din arteziana – asa ca speriat chemase politia. Politia investiga, ancheta
dar nici urma de lady Beatrice. Nici peste o saptamina, nici peste o luna nu gasira nimic si ramasese doar ideea nesustinuta de nici o proba ca sotul isi omorise sotia. Intr-un tirziu gasira in aeroport valiza argintie goala, fara nici o urma de singe sau altceva care sa probeze ca lady Beatrice ar fi fost in ea sau macar vreo bucatica de-a ei. Ramasesera doar marturiile majordomului despre discutiile din dimineata plecarii domnului Cecil la Londra si in valiza urme de sare. Sotul fu pus sub urmarire trei luni dar cum nu se gasise nici o proba trebuira sa inceteze observarea personala.
Apoi Cecil fu trimis de compania sa in Argentina unde se caza la hotelul la care avea retinuta camera, dar de a doua zi nu se mai auzi nimic de la el sau despre el.Politia Argentiniana alertata de Scotland Yard cauta orice urma dar Cecil se parea ca nu existase decit pentru sosirea la hotel, dupa aceea – neant.

Pe o coasta a insulei Bali, Cecil si Beatrice , cu 211 milioane de dolari intr-o banca din Elvetia – luati de la firma si adunati cu ce mai putura sa vinda din proprietatile lor se odihneau sub o umbreluta de soare.
‘ Draga Bea nu mai pot sta fara Garet, nu stiu unde mi-s hainele,
cine cu cine se asorteaza’ ‘Da ai dreptate ‘- il intrerupse Beatrice
‘Nici eu nu ma descurc fara micul dejun la pat, fara organizarea timpului si agendei de vizite…’

Majordomul Garet fidel casei in care a crescut, ca un ciine care asteapta pe mormintul stapinului, nu plecase si se ingrijea de casa. Ramasese singur, ceilalti slujitori plecasera.Pusese huse pe mobile, inchisese din camere si acum isi facea singur un sandwich in bucatarie, cu miscari triste si cu ochii pierduti.
‘Domnule Garet aveti o telegrama’ spuse tare postasul care intra in bucatarie si astepta paharul de vin pe care il oferea mereu Garet.
Dupa ce pleca postasul , Garet deschise telegrama:
‘ La aeroport ai biletul de avion pentru 22.06.2008 ora 14.23
Morcovul’.

Un rubin cit o orchestra

Maestrul capelmaistru Anton Rudinger, desi traia in micul orasel Neuburg,era cunoscut peste tot pentru marea sa valoare muzicala. Avea vreo 50 de ani ,un par alb leonin si se ingrijea de orchesta din oras, dind concerte la zi de sarbatoare sau in biserica in zile mari. Era apreciat de notabilitatile orasului si era primit cu onoruri cind se ducea sa concerteze in alte orase. O mare nemultumire avea el; fiul sau Johan desi avea mult talent muzical, la cei 14 ani ai sai ii intrase in cap ca nu are nevoie sa invete teorie muzicala, sa invete armonia si tot spunea ca-i este suficient sa vada o partitura si va fi cel mai bun interpret al ei, iar despre cultura spunea ca nu trebui sa citeasca nimic. Degeaba incerca batrinul domn Anton Rudinger sa-i demonstreze ca greseste, Johan incepu sa faca selectii pentru marea lui orchestra cu instrumentisti care aveau aceeasi gindire ca si el. Aduna si un cor de 6 fete .
Cind auzi una ca asta, tatal sau se supara foarte tare si cind dadu odata cu pumnul in masa rubinul de la inelul de capel maistru se sparse in zeci de bucati.care zburara in toate partile orasului chiar si parcuri.
Se lasa o liniste grea, toti priveau cu teama in cite o parte. Marele rubin fusese lasat mostenire capelmaistrilor orasului de 346 de ani. Deodata in linistea infricosata se auzi un virtej de furtuna, ferestrele se deschisera cu zgomot, luminile s-au stins si un glas venit de niciunde ‘ Cind fiecare membru al orchestrei lui Johan va merita prin muzica lui un inel cu o bucata din marele rubin atunci si numai atunci se vor numi orchestra si vor cinta bine - daca nu indeplinesc porunca sirului de capelmaistri de dicolo de vremuri 1n 15 ani in acest oras nu se va mai auzi cintec’.
Dar zanaticul Johan nu lua in seama prorocirea si incepu sa umple orasul cu afise despre marele spectacol pe care il va da duminica viitoare.
Ce s-a mai putut citi in ziarele vremii, ce s-a mai gasit prin arhive ne spun ca spectacolul a fost o rusine pentru bietul tata. Fetele cintau fiecare in legea ei si au fost unii rautaciosi care le comparau cu ‘gistele capitoline’, instrumentistii nu cintau ci zgomoteau, unul isi perduse mustiucul, altuia i se rupsesera corzile ba flautistul nici macar nu-si gasea instrumentul.
Atunci Johan si-a cerut iertare de la tatal sau si a inceput sa invete, ba mai mult dadu zvon in tara ca nu va lua pe nimeni in orchestra lui decit daca are scoala terminata si daca vine cu un inel cu o bucata din marele rubin, rubin pe care se pare nu-l gaseau decit atunci cind capelmaistri din vremuri considerau ca-l merita. Trecura 10 ani de munca, de cautari spirituale, isi facu si un inel frumos dintr-o ramasita din faimoul rubin, si cind incepu din nou selectia stia acum cum sa asculte.
Pina cind si ultima fata isi gasi bucata de rubin trecura 2 ani in care tot repetase cu orchestra lui si cind isi anunta spectacolul, desi numai venise chiar asa de multa lume , totul a fost perfect,un mare succes. Despre el s-a vorbit multa vreme si inca Johan si cu sotia lui, linga semineu in noptile lungi de iarna, zugravesc imaginile de atunci (asta cind cei trei copii ai lor fac pauza la batutul in tobe).

Sonetul florilor de mai

Florilor de mai le este dat mereu s-aduca fericire.
Sa ne visam intr-o caleasca pe lungi drumuri de bujor
Si sa culegem iar lalele acum cind sintem in plin zbor,
Si florile de mai s-aduca iarasi vorbe de iubire.

Cind liliacul alb ne duce pe-un platou de dans
Inconjurati de galbene narcise in cintec de viori
Parfumul de zambile ne-invaluie in flori
Si albele margaritare ne-aduc un contradans.

E vis, e nalucire, cind brat la brat
Culegi un suflet nou
Respiri cu mult nesat

Te simti al florilor erou
Iar luna iti ghiceste-n zat
O viata in carou.
-----------------------------------------------------------------------
Poezie clasica – doua catrene cu rima imbratisata (primul vers cu al patrulea) si doua tertine cu rima libera. Primul vers din primul catren trebuie sa contina o parte din titlu.

Translatare

Sonetul drumurilor – Vai

Drumurilor noastre le este dat mereu s-aduca nebunie
Sa cautam prin gropi un centru al pamintului
Sa spunem vorbe dulci guvernului si sfintului
Si sa schimbam rulmenti din noua lor cutie

Ne-incinta parfumul vecinului de drum
Cind mergem brat la brat, bara la bara
Cind furiosi am merge in zbor c-o cioara
C-a sa scapam de-al minti noastre ‘Bum’

Of , Doamne, in rai nu sint primari ?
Nu sint proiecte de autostrazi ?
Alaturea de noi nu sint berari ?

Mai bine-n iad cu smoala multa-n cazi
Mai bine punem pile la rotari
Decit pe drumuri d’astea deschise cu parazi.

Un rondel de primavara

Vin pasarile cite doua,

Ramin doar urme de zapada
Si Dochia’nvie iar pe noua
Alearga lumea ca o iada.
Un ghiocel se scalda-n roua
Si iarba din gerar e fada

Vin pasarile cite doua,

Se intind si rufele din cada
Se pregatesc de Paste oua
La porti pe banci sta cite-o dada
Si da binete, chiar si voua
Cu iia din a zestre-i lada.

Vin pasarile cite doua.
-------------------------------------
Poezie clasica de 13 versuri cu rima imperecheata,
primul vers, al saptelea si al treisprezecelea se repeta

Translatare -

Un bordurel de primavara

Ce daca-i altfel ca la noi in lume,

Pe-aici is gropi chiar si noroi
Primarul intr-una ne tot spune
Sa ne vedem singuri de noi
Ca totul e superb – pe bune
Ce bune-s voturi de la voi.

Ce daca-i altfel ca la noi in lume,

Sint turme intregi pe strazi de oi
Superba-i circulatia – hai du-ne
Cu mici masini trase de boi
Pe strazi bordura ce se pune
Fac lumea noastra mai de soi.

Ce daca-i altfel ca la noi in lume,

Un limerick

Lady Claire se duce la scalda in lac
Si toate vietuitoarele au un pic de trac
Cind Lady Claire se scalda
Jumatate din apa sare din balta
Lady Claire foarte grasa infricoseaza un lac.

Limerick – poezie clasica englezeasca si irlandeza
De forma fixa – versurile 1,2,5 au trei , patru picioare
Versurile 3,4 au doua, trei picioare

Translatare – un limbric - – poezie clasica romaneasca
De forma fixa – versurile 1,2,5 au trei , patru picioare
Versurile 3,4 au doua, trei picioare

Un politician roman se scalda in bani
Si toata lumea il sustine citiva ani
Cind politicianul se scalda
Oamenii lui il sustin in haita
Un politician ce fura mult ramine fara fani.

Haiku

Ding Dooooong, Ding Dooooong,
Hai la Ding Dongi, ocazie unica
Un leu Ding Dongu'

Asa striga pe drum un vinzator de Ding Dongi
--------------------------------------------------
Haiku - poezie clasica japoneza intr-un vers
furuike ya... kawazu tobikomu, mizu no oto
vechi helesteu...o broasca sare in el, sunetul apei
-autorul - marele si divinul Basho

Translatare- Haicu - poezie clasica romaneasca intr-un vers
Haicu noi la un mic si-o bere
-auteur pour toutes les romaines
et biensure pour les connesseurs le grand et le divin Bashe...

Baba Hira

Un sat de granita nici de tot oltean, nici de tot muntean din partea asta a Argesului. Purcareni se numea satul si praful de pe ulitele lui era acelasi pretutindeni si acolo si dincolo de Arges. Era praful milenar care acopera vara toate ulitele, toate satele, toata tara; un praf traco-dacic cu traditiile si datinile lui, cu romanii lui singuri in viata sau uniti in circiuma. La o casa din chirpici, cu jumatate de gard intreg,unde o pisica lenesa se intindea in amiazi la umbra unui salcim, isi ducea traiul baba Hira. Baba Hira, asa cam la vreo suta si ceva de ani, cu un singur dinte cu care spunea ceva copiilor satului care cum o vedeau ii strigau ‘Baba Hira maninca prazul’ - blagoslovea atunci ori cu vorbe de la cel de sus, ori cu vorbe de la cel de jos. S-a dus baba Hira demult, demult e oale si ulcele, dar de-atunci si pina acum lumea cumpara miere ‘de la baba Hira’. Femeie linistita baba Hira si credincioasa tare dar la evanghelisti. Vindea miere si fagure si propolis. Avea vreo 20 de stupi si cu ei facea si leacuri pentru tot satul, ba si pentru satele din jur ca se dusese vestea ca-i mare vindecatoare. Tinea si doua capre buboase cu laptele carora dregea de plamini. Caprele erau buboase nu de riie sau altceva ci ca dadeau cu coarnele in albine cind infloreau salcimii.
Cirtea lumea ca si ‘necuratului’ ii da miere ca d-aia avea ea leac pentru toate boalele. Popa ast’ de-al nost’ se tinea tare dar punea pe-a lui Florica, Angheluta, sa cumpere si pentru el sa nu stie nime’. Dar cu satu’ te pui, toata lumea cind il vedea trecind prin fata casei babei Hira ridea in pumni. Ba intr-o zi cind statea baba la poarta si se uita ‘cine trece pe drum’ - trecea popa si martorii spun ca ‘odat’ a facut baba un semn asa ca cheama ceva si un roi de albine s-a repezit sa-l intepe pe popa’.
‘Firai sa sa fii tu de papistasa – iarta-ma Doamne’, noroc ca scalda marginea satului riul Doamnei si numai in apele lui, cu anteriu si potcap cu tot a scapat popa de albine. Dar nu poti sa crezi tot ce zic oamenii din sat.
Oricum conflictul s-a aplanat cind in linia traditiei romane, stranepoata ei, Cornelusa, s-a maritat cu un popa ortodox stingind astfel marele conflict din Balcani care era sa involbureze inimile oamenilor si praful milenar.

Martisor

Vremea era placuta, primavaratica si cei doi, Maria si Ion erau bine echipati de munte si aveau si provizii in plus pentru ca traversarea Zaganului nu este un lucru usor. Aveau corzi, piolete, bocanci cu tinte, saci de dormit, ce mai, aveau tot echipamentul unor montagniarzi cu experienta. Aproape de creasta intilnira un batrin cioban rezemat in bita, lui care parca pazea turmele de nouri ce se alergau pe cer, cu atita grija se uita in sus. Tineri ii dadura binete. Batrinul se uita lung la ei cintarindu-i din priviri si le raspunse la o intrebare nepusa ‘ Pe-aici umbla pajuri de-alea mari de ridica un miel odata si ursi si lupi. Ati venit la vreme schimbatoare, cind stihiile si viscolul fac perdele de zapada de nu vezi la doi pasi, cind aici e cald si senin, cind aici umbla slugile iernii cu poduri de gheata, cind vin troienele de zapada de ingroapa omul. Mai bine veniti cu mine la stina ca-i aproape si ‘om face o mamaliga pripita cu lapte cald ca uite acu’ se lasa seara. ‘Mergem mosule cum nu dar sa ne spui o poveste.’
‘Voi spune si poveste da’ povestea mea e adevarata sa nu credeti ca-s basme de cele cu gogosi pe grosi si daca nu o sa pricepeti o s-o patiti.’
Inauntru mirosea a lapte cald si la lumina magica a focului, cuibariti in niste mite de oaie cit roata carului de groase, ploapele erau grele si de-abia puteau privi printre gene. Povestea bunicului era vie, se desfasura in fata ochilor si nu mai stiau ce-i poveste de demult si ce-i de acum.
Erau odata doua babe rele, vrajitoare. Una baba Griva si cealalta baba Dochia. Baba Dochia care avea in grija iarna cu urgiile ei avea o fata, Florica, pe care tare o mai prigonea si o batea toata ziua (unii ziceau ca nici n-ar fi fost fata ei ci o biata orfana pe care o luase sa-i fie slujnica babei).
Intr-o zi cind zapada era pin’ la genunchi si apele erau bocna de inghetate o trimise pe sarmana fata sa-i spele o pinza la riu
si sa-i-o aduca alba ca neaua neintinata. Ce sa faca fata, sparse o copca si plingind de frig freca pinza de nu mai putea. Si cu cit freca mai mult din aia pinza se innegrea si hohotele ei de plins se faceau mai puternice. Atunci aparu coborind de pe creasta un voinic cu ochii albastri ca cerul si parul castaniu lucrat in inele. ‘Eu sint Martisorul’ si-i dadu o minunata floare rosie sa-i poarte noroc. ‘Acum du-ta acasa si va fi bine’
Florica isi puse floarea rosie in par si lua pinza de i-o arata babei Dochia. Mai sa nu crape baba de ciuda caci pinza de orbea cu albeata ei. Cind se uita la fata si vazu floarea rosie, spumegind de minie si crezind ca a venit primavara,isi lua turmele si pleca in sus, pe creasta Zaganului. Pe cer soarele stralucea puternic si baba isi dadu jos un cojoc (ca uitai sa spun ca baba purta noua cojoace si de se invirtea odata cu ele se stirnea vitregiile iernii); dar soarele tot se invirtosa si baba isi dadu jos al doile cojoc si tot asa pina le dadu pe toate.
Atunci din munte aparu Martisor si cum sufla incetisor, odata se stirni o vijelie si un inghet nemaivazut de se facu baba Dochia sloi de gheata si asa ramase peste an.
De atunci se fac snururile de martisor alb cu rosu sa poarte noroc si se agata de ele cite un ban, o floare, un cosar sau un trifoi sa apere de rele copii si fetele si cind acestia vad primul pom in floare atunci il dau jos de la git sau de la mina si il atirna de crengile pomului sa dea roada. Si tot de atunci primul cojoc al babei se zice ca-i de primavara si cum va fi fost vremea in ziua aia asa va fi toata primavara, al doilea de vara si ne va spune cum va fi vara si treilea de toamna si ne va lamuri culesul.
Cind auzi ce se intimplase cu baba Dochia, sor’sa, baba Griva se facu verde de suparare si planuia o razbunare grozava, dar tocmai atunci suna telefonul si baba Griva primi o invitatie la Congresul international al vrajitoarelor de la Paris – 2008 asa ca incaleca pe matura si zbura val-virtej uitind de orice razbunare.

Doua iubiri

Conacul lui Lady Elise Winspild din micul satuc Willsbroghw era destul de mare incit satenii ii ziceau ‘Castelu’. Avea 46 de camere in afara de dependinte, o gradina frumoasa, cu multe alei.
Aici Lady Elise, care avea acum 77 de ani traia singura, doar cu personalul ei, un majordom de scoala veche, o bucatareasa si doua ajutoare, o menajera, trei cameriste, un valet bun la toate si gradinarul. Era destul de singura incit atunci cind incepu razboiul isi anunta dorinta de a transforma casa ei intr-un sanatoriu de refacere a ofiterilor raniti. Timp de doi ani nu a fost deranjata de nimeni, cererea ei ori a fost uitata in vreun sertar, ori nu au fost necesare inca serviciile ei. Casa a continuat sa traiasca dupa tipicurile ei. Intr-o dimineata, in ceasca cu ceai a lui Lady Elise se afla un nasture, mare, metalic, de tunica ostaseasca.. Cameristele tinere incepura sa chicoteasca dar Lady Elise le-o taie scurt spunindu-le ca este un mesaj de la sora ei geamana, Lady Dora care murise acum 57 de ani de tuse magareasca si acum se odihnea undeva prin cotloanele castelului si numai noaptea se plimba prin saloane. Cameristelor le ingheta surisul pe buze si incepura sa-si aminteasca de zgomote ciudate, o siluieta ca un abur pierzindu-se prin vreun perete si alte mici semne pe care nu le luasera in consideratie dar care anuntau prezenta unei fantome in casa. Peste putina vreme mai aparu un nasture, apoi doi, trei nasturi. In alta zi aparu o gramajoara de zeci de nasturi si apoi o masa intreaga avea pe ea mii de nasturi. Cameristele trebuira sa-i sorteze si sa puna fiecare fel intr-o cutie, lucru care fusese indulcit de dulceata de visine pe care Lady Elise le-o daduse pentru stimulare. Vestea bineinteles se dusese in sat si intr-o zi pe la prinz veni o fata tinara de 20 de ani, Mary- Elenne din vecini sa ceara un nasture. Lady Elise o placu si fata fu invitata si a doua oara si a treia si cu timpul ramase acolo sa tina companie lui Lady Elise.
Curind aparu cineva de la Centrul Militar sa verifice situatia si o anunta pe Lady Elise ca a doua zi urmau sa soseasca paturile si aparatura medicala, personalul medical si tot ce trebuia ca sa transforme resedinta intr-un spital de refacere. Lady Elise isi lua curajoasa un halat alb cu o cruce rosie mare pe brat si ceru personalului ei care doreste sa ramina linga ea. Ramasera toti ba chiar Mary- Elenne mai aduse citeva tinere, asa ca atunci cind venira primii raniti o groaza de fete roiau in jurul lor si parca se inzdravenira mai iute printre zimbetele, dragalasenia si frumusetea fetelor. Dar venira si grav raniti si intr-o zi, cu parerea de rau a tuturor, capitanul Dick, un scotian de 24 de ani se stinse incetisor. Dupa asta cameristelor li se parea ca vad uneori pe aleile conacului, stravezi si din alta lume, o fata tinara ce semana cu Lady Dora insotita de un frumos scotian in kilt leit capitanul Dick .
Mary-Elene era toata ziua la capatiiul ofiterului Scott si cu atenta si iubitoarea ei ingrijire, in curind fura vazuti amindoi blimbindu-se. Scott se ingrasase si arata rosu in obraji si ceru permisiunea sa ramina la castel sa ajute si el pe ceilalti camarazi. De atunci il gasei totdeauna impreuna cu Mary-Elenne.
Razboiul trecu si tot mai putini raniti erau in ‘Castel’, pina nu mai ramase niciunul, Lady Elise primi multumirile Armatei si ordinul ‘Bunul Samaritean’ din miinile Reginei.
Capitanul Scott si Mary-Elenne erau primiti in fiecare dimineata de Lady Elise pina cind aceasta le propuse sa la fie nasa si cum nu avea nici un fel de mostenitori le lasa in grija ‘ Castelu’ cu conditia sa pastreze vechiul personal si daca au nevoie sa angajeze din sat pe cei care o ajutasera in timpul razboiului. Se stinse intr-o seara si Lady Elise si mult fu regretata pentru bunatatea ei. Acum prin castel se zarea citeodata o pereche ca un abur trecind gratios prin usi, prin pereti – pe mese se gaseau dimineata flori proaspete. In biblioteca se zarea o batrina suava stind in fotoliu si privind adinc cerul. In sufragerie Mary-Elenne si capitanul Scott isi luau linistiti micul dejun impacati cu prezenta fantomelor.
Dar Mary-Elenne se gindea tot timpul cum sa-si ajute binefacatorii sa-si gaseasca linistea si intr-o zi scrise intrebarea pe o hirtie pe care o lasa pe o masuta. Spre surpriza ei gasi a doua zi raspunsul sub forma unui act semnat de Lady Elise prin care viitorul copil al lui Scott si Mary-Elenne va fi mostenitorul a toata averea si a titlul de conte de Winspild spre a duce mai departe numele familiei Winspild.
Si cind veni vremea si se nascu un baietel dolofan, botezat Dick Winspild, in dormitorul lui Mary-Elenne aparura intii tinara Dora si capitanul Dick care ii facura cu mina, apoi buna lady Elise care ii lasa pe pat un colier foarte frumos cu un diamant inconjurat de rubine si incet din aburul aparitiilor nu mai ramase nimic. De atunci nu au mai fost vazuti niciodata si numai noua familie ii pomenea si le aducea flori tot anul.
Si uite asa cite se pot intimpla de la un biet nasture picat intr-o dimineata in ceasca cu ceai.

Despre dragostea parintilor

O mica poveste despre intelepciune si buna crestere din lumea verzelor dar nu numai a lor sau despre cum a pierdut varzutul ultimi doi ani din cei 'sapte ani de acasa'

De-alungul Prahovei, in cimpie, se insirau o multime de gradini de legume vestite pentru rosiile, ardeii grasi, vinetele, verzele si conopidele crescute pe acolo. Asa cum tara toata este numita ‘Gradina Maicii Domnului’ si gradinile acestea erau in mila Maicii si in binecuvintarea ei. Brazda cu varza era mai linga gard, mai ferita de vapaia soarelui. Acolo locuia fericita o familie de verze, varzoiul, varza, varzuta si varzutul. Varzuta si varzutul cresteau mari si frumosi si parintii incercau sa le dea o buna crestere. Dar vezi ca nu totdeauna lucrurile ramin linistite si normale. Dupa multi ani varzutul ajunse sa se creada 'buricul lumii', nu mai lua in consideratie sfaturile parintilor si nici macar nu mai avea buna crestere sa le asculte ‘Lasati-ma in pace – Stiu eu ce trebuie sa fac – Ma hartuiti – Sinteti invechiti’ si tot astfel de vorbe turuite ca o moara stricata ca sa nu lase pe nimeni sa-si termine vorba. Azi asa, miine asa, incit si parintii incetara sa-i mai dea sfaturi iar mama-varza chiar se supara tare, tare de tot, mai ales ca varzutul nu-si dadea seama ca trebuie sa isi ceara iertare si sa taca in fata mamei.
Varzoiul-tata chiar se gindea ca el nu o facuse sa plinga pe mama-varza niciodata in 33 de ani si uite 'ala micu' gata a si reusit una doua.
Il iubeau la fel de mult, ii iertau iesirile si nepolitetea, dar se inchisera in ei si il priveau asa ca printr-o sticla. Ei, dar si verzele au rostul lor si vine o vreme cind fiecare varza trebuie ‘ sa lege’, dar varzutul nostru, nimic. Incepura ploile, aparura ferocii de melci si incintatoarele dar mortalele coropisnite si cum varzutul era singurul cu foile vilvoi il atacara si incepura sa-i manince frunzele cu o pofta demna de sarbatoarea anuala a melcilor si coropisnitelor. ‘Ajutor, ajutor’ striga varzutul si bineinteles mama-varza ii sari in ajutor, plesni melcii si goni coropisnitele, isi rostogoli capatina peste ei si cind lupta se termina strinse cu drag la pieptul ei de mama, varzutul. ‘Mama cind mi-ai dat un sfat , trebuia sa-mi dai si o palma, ca sa mi l-aduc aminte’ si asa cu greu, cu suferinta, a aparut vorba:
‘Da-i Doamne rominului mintea de pe urma !’.
Cine are urechi de auzit sa auza si ochi de vazut sa vaza - sau invers.

Dragobetele

Se uitara pe calendar - 11 februarie – Sarbatoarea Sf.Vlasie; ca sa nu lucreze ceva din greseala si sfintul care deschide gura pasarilor sa-i faca sa circicaie ca ele, facura planuri pentru o mica vacanta de Dragobete, la Busteni.
Se cunosteau de 2 ani si mai bine si trecusera de faza de prietenie la cea de indragostiti. Gina si Viorel erau nedespartiti din anul 2 si fiecare visa la casa ideala (care din pacate nu era aceeasi la amindoi – dar oricum se vor multumi cu o garsoniera la etajul 7). Nu le placea ‘valentinul’ cum nu intelegeau termenul ‘shopping’ pe malul Dimbovitei in lumea lui conu’ Iancu. O mare dilema era pentru ei daca ‘E cool sa fii trendy – sau – E trendy sa fii cool’.
Asa ca ei credeau in Dragobete ( Navalnicul – Logodnicul pasarilor), fiul babei Dochia, casatorit cu Florica si cumnat cu Lazarica cel care a murit de dorul placintelor. Dar cu ‘Dragobetele pupa fetele’ – mare iubaret, trebuiau sa fie atenti macar un an caci daca faceau ca el – care a farimat inima sotiei lui, Florica tot alergind dupa alte fete - riscau sa pateasca ca el, sa fie transformati de Maica Domnului in floarea ‘navalnic’ buna de descintece si vraji de dragoste.

Impreuna cu alti sase prieteni de-ai lor plecara in duminica ‘Zburatorului ‘ sau ‘Cap de Primavara’ (cum se mai zicea Dragobetelui) la Busteni. Inchiriasera o vila pentru toti, cu baie, bucatarie si o sufragerie mare unde isi propusesera sa manince si sa danseze.

Peste tot albul zapezii se facuse stapin. De ce e zapada alba ? - se intrebau neputindu-si opri ochii intr-un loc. Totul ii fascina, toate uriteniile vietii disparusera; se asezase peste ele zapada alba. Raspunsul le veni de undeva de departe dintr-o poveste auzita demult cind erau copii si bunica le impletea somnul cu povesti.
Cind toate florile se dusesera la Dumnezeu sa isi ia culorile ramase in urma zapada ‘Tu acoperi toata lumea asa ca ia-ti ce culoare vrei’ – spuse Domnul. Zapada ruga pe viorea sa-i dea un pic din culoarea ei , dar fu refuzata. Ruga si brindusa si pati la fel, numai ghiocelul ii dadu din culoarea lui, si de atunci zapada este alba si drept rasplata prima floare care scoate capul din zapada este ghiocelul.

Tot , muntele, padurea, drumurile si potecile erau acoperite cu un alb stralucitor.

Seara, o lumina nepaminteana curgea afara si perechile se plimbau fiecare pe alta poteca, invaluiti in lumina si in juraminte de dragoste. Gina si Viorel o luasera in sus catre ‘Urlatoare’ si printre copaci se apropia de ei luna. Poiana stralucea si fiecare copac parca lumina; lumina si zapada; ii inconjura o sfera de abur de lumina si din ea se desprinse un flacau inalt,cu un cojoc pe umeri cu un par negru ca pana corbului ce se revarsa pe sub caciula, ochi negrii zimbitori. Le facu un semn cu mina si cind ajunsera linga el le arata asa intr-o parte – vazura o padurice in care alergau zeci de fete si baieti si dupa cum vroia fata sa se lase prinsa se formau perechi ce-si jurau iubire un an si din ele se alegeau cele mai puternice (strong) iubiri, care si faceau nunta in toamna. Tinerii doi cite doi culegeau ghiocei, se sarutau si rideau veseli. Flacaul mai facu un semn, imaginea se tulbura, apoi se limpezi si vazura 10-12 fete asa de 14, 15 ani care colindau din casa in casa cu ‘Lazarita’, cu coronite pe cap si cu cosuri pentru placinte.Flacaul facu iar un semn si totul disparu si ei tinerii ramasera fata in fata cu el care sa marise, se inaltase mult peste ei, arata ca un urias.
‘Eu sint Dragobetele’ si iar facu un semn ‘Va sporesc dragostea timp un an de trei ori – dar sa veniti sa reinnoiti juramintele la anul si in anii urmatori caci altfel dispare de tot dragostea voastra.’
Lumina din poienita scazu, flacaul disparu si luati de un virtej de lumina ei se trezira in fata vilei.
Au visat ? Se uitara unul in ochi celuilalt. Nu, n-au visat. Se imbratisara si intrara in casa fericiti.

Oameni de zapada

Trecuse de Trif nebunul si trecuse si ziua ursului.Trif nebunul – oamenii ii zicea asa pentru ca intr-o dimineata s-a apropiat incet in spatele Maicii Domnului si a speriat-o. Maica Domnului i-a zis atunci ‘De-acum sa stai numai inaintea mea si nu dupa mine'. Si oamenii il sarbatoresc pe Sf. Trifon pe 1 februarie si pe Maica Domnului pe 2. Tot pe 2 iese si ursul din birlog si daca este senin ursul isi vede umbra, se sperie si intra in birlog la loc si iarna se prelungeste cu 6 saptamini, dar daca este innorat ursul zgaibara dupa mincare si da de coltul ierbii si iarna n-are ce face trebuie sa plece in curind.
Pina la sf. Vlasie ninsese zdravan si un strat de zapada pina la genunchi acoperea curtile, strazile, casele, pomii.
La nr.19 statea o fetita de aproape 9 ani care facea un om de zapada. La nr. 21 se mutase de curind un baietel de 10 ani. Se cam plictisea si privind pe dupa gard o ruga pe fetita sa il lase sa faca si el omul de zapada.Tot facura ei omul de zapada vreo doua saptamini si intr-o seara cind fetita se auzi strigata in casa, se apropie de baiat si-l saruta pe obraz usor ca un abur. A doua zi cind baiatul veni din nou, intreba de fetita si afla ca plecase cu parintii ei in alt oras.Anul urmator facu un om de zapada-fetita,impleti din paie doua codite, le prinse de alta gramajoara din paie si le puse pe capul omului de zapada.Facu si un guleras din zapada pe care facu un model si gata - o adevarata domnisoara de zapada. Apoi in anul urmator nu mai facu nimic, uitase.
Fetita capatase o bursa de pian la o mare scoala si toata ziua studia. Ajunse o tinara speranta si apoi o mare pianista.
Baiatul ramasese la scoala de arte din oras, cistiga un concurs cu sculptura lui, pleca la Paris sa-si continue scoala si sa-si deschida expozitii.
Trecura 25 de ani. Ea cintase pe toate marile scene ale lumii.
Si el avea sculpturi in toate marile muzee ale lumii.
Ea se saturase sa fie cind in avion cind la pian; nu vazuse nici un oras in viata ei, nu citise nici o carte, nu vazuse nici un spectacol. Se saturase si plecase incognito intr-o mica pensiune la Salzburg. Cum baiatul isi petrecea deja ultima saptamina de vacanta tot la Salzburg in alta pensiune soarta ii aduse din nou impreuna intr-un peisaj feeric de iarna unde casele isi etalau caciulile de zapada, puse pe o parte. Se intilnisera de citeva ori dar nu se recunoscusera. Aveau senzatia vaga ca au intilnit o figura cunoscuta dar atit.
Intr-o dupa amiaza domnisoara incepu sa se joace si facu un om de zapada - baiat. Alaturi, in cealalta pensiune baiatul lucra de zor tot la un om de zapada – fetita.
Noaptea tirziu, o luna mare, alba umplea vazduhul cu o lumina de basm. Deodata omul de zapada – baiat facu citiva pasi si se apropie de omul de zapada - fetita. Ea lasa capul in jos il lua de mina pe omul de zapada – baiat si incet mersera pina la marginea strazii. Asa ii gasii dimineata cind se ivi prima raza de soare care era de un verde-smarald. Se spune ca cine vede odata in viata raza verde va fi fericit. Raza ii imbraca in verde, se desfacu in doua si patrunse prin geamuri in camerele fetitei si baiatului, patrunsera prin pleoape in visurile lor. Totul nu dura decit o clipita si apoi soarele colora in rosu, muntii, zapada, casele si camerele celor doi.
Se trezira in acelasi timp si iesira afara. Se uitara mirati la oamenii de zapada, apoi unul la altul, se recunoscura si alergara unul in bratele celuilalt.

Rio Carnival

Lumea regelui Momo era o lume colorata, o lume verde, albastra, galbena, rosie, cu frunze uriase si flori imense si intortochiate. Imnul tarii sale Carnival, era o samba indracita si bineinteles capitala se afla la Rio Carnival.
Si regele avea o fata, dar ce fata, supermodel in cui s-o pui. Regele o credea tot fetita si nu vroia in ruptul capului sa auda de maritis, dar batrinii sfetnici se adunara si cu toti in par aparura in fata regelui. Acolo aprinsera o oglinda magica si o vazura pe fata, Anihontas, dansind intr-un bar, bineinteles o samba indracita (toata muzica regatului era in ritmuri de samba) intr-un costum de samba, cu un evantai de pene uriase, rosii si verzi, pe spate, cu sinii pudrati cu praf de aur si o broderie de aur in loc de monochini, cu picioare superbe care nu stateau o clipa locului. Regele trebui sa recunoasca, dincolo de frumusetea imaginii, ca fata lui crescuse mare. Asa ca hotari sa cheme toti printii din lumea noastra si din alte lumi, din universul nostru si din alte universuri si sa-i anunte ca are o fata de maritat si pe care il alege fata, a lui sa fie odata cu jumatate din imparatie (jumatate acum si restul dupa… cind o aparea vreun nepot). Dar fata iubea deja pe un ucenic de bijutier, Jean Enrique Pablo Louis Mario Ricardo Alfonso Gomez (era unul singur).
Si venira de peste tot. Venira cu suite numeroase si care alegorice in centrul carora se afla cite un print.Venire cei de pe planeta cu doi sori si cei care au 7 luni pe cer in fiecare noapte, cei care au un cer rosu si cei cu cerul verde, cei cu o planeta mica cit un sfert din pamintul nostru si cei cu o planeta de 10 ori mai mare.
Primii venira cei de pe planeta MOCIDAD; in fata cortegiului dansa o tinara superba, cu un panas urias de pene mov si altele de trei ori mai mari pe spate (altceva nimic). In spatele ei veneau o duzina de luptatori de arte martiale in chimonouri albe si apoi un car cu o gradina alba, cu un podulet arcuit peste un riulet, plante, flori uriase, totul alb numai in spate, urias un Buda de aur. Sus, in bratele lui Buda – printul. O suita de 30 de gheishe cu chimonouri verzi, albastre, cu evantaie imense rosii si tot 30 de samurai in armuri pe umeri cu aripi si coifuri cu coarne, armuri rosii cu negru incheiau ceremonia.
Apoi cei de pe planeta VILLADOURA totul fiind in albastru de toate nuantele si in car o fintina imensa in care curgea intr-una apa si pe linga care dansatorii in costumele unor pesti nemaivazuti, de toate culorile curcubeului slaveau un zeu de trei ori mai mare, cu mustati si barba de alge,cu o hlamida albastra in bratele caruia se gasea alt print.
Si multi, multi altii cu panase de pene, costume ciudate – erau unii verzi, imbracati in arbori,cu coroane bogate – femei frumoase si barbati vigurosi, unii goi, altii parca indoindu-se de greutatea costumelor. Veneau cu rochi uriase de 3 metri la baza din pene, cu palarii din pene in culorile curcubeului. Imbracati in zaruri si carti de joc, in ceasuri, in indieni si in asteci, in pasari, in tigri, in serpi, in cavaleri, in beduini, in tot ce putuse nascoci universul. Si fiecare avea o parte din suita in fata, apoi un car in care trona un print si apoi restul suitei.
Totul se misca, ondula, se rasucea, se invirtea in ritm obsedant de samba. Totul dansa, totul cinta.
Curtea regelui MOMO, in frunte cu insusi regele, urmarea coplesita nemaipomenita parada.
Anihontas se strecura neobservata din balcon, iesi din palat, il lua de mina pe Louis Gomez si plecara pe plaja sa se ascunda in coliba unui pescar.
Regele trimise 3 curteni dupa fata, care strigara in fata colibei – ‘Dati-va prinsi’
Din coliba se auzi un raspuns ‘Plecati – nu va puneti cu noi – sintem Jean si Enrique si Pablo si Louis si Mario si Ricardo si Alfonso si Gomez si praf va facem’.
Curtenii se intoarsera la rege si-i spusera ca o armata rasarita cine stie de unde o apara pe fata. Si asa mai vrind mai nevrind regele ii lasa in pace sa se iubeasca si era si el multumit caci se gindea ca daca ar fi luat-o unul dintre printi, ceilalti ar fi pornit razboiul impotriva lui. Regele care era un intelept dadu un edict ca in fiecare an de aici in colo sa se faca o parada ca aceasta, intr-un loc special construit – sambodrom, sa se numeasca Carnival si cei mai buni sa cistige cupa Momo.

Samovarul

Uimitoarele si minunatele intimplari din timpul calatoriei unui
samovar din stepa Kazaha si pina in in urbea lui nenea Iancu

(orice coincidenta de intimplari sau personaje este pur intimplatoare)

Pe masa din sufragerie – acum nu se mai zice sufragerie ci ‘living’ – in mijloc, trona samovarul, un pic turtit intr-o parte si intors cu partea indoita inspre perete ‘sa nu se vada’.Alaturi un inceput de traducere in engleza a ‘Scrisorii pierdute’ piesa lui conu’ Iancu. Era un apartament al unor intelectuali tineri, el profesor de psihologie, un pic ‘luat’ cum zicea o mica formatie de muzica care se hranea cu ‘orhidee’, ea profesoara de engleza care a crescut doi copii , a facut mincare, a spalat, a maturat, si-a sustinut barbatul, ma rog o femeie de treaba. A venit de la scoala, a aruncat pe masa un pachet de caiete ale elevilor si s-a dus iute sa puna masa; apoi i-a un ibric si face un ceai pe care il beau in cesti de portelan de Maisen, ramase mostenire de la matusa Golda. Stau pe fotolii linga samovar.
Cind camera se goleste, samovarul, desi se uita cam chioris la concurenta, ofteaza cu ochii la ibric. ‘Ce-i draga’ intreaba curios ibricul (care avea o stima deosebita pentru batrinul samovar ). ‘Eeee…’ face samovarul – uite nu mai pot sa fluier – scotea un sisiit intrerupt de tuseli groaznice – nimeni nu ma intelege si am o multime de povestit din calatoriile mele si desi am citit toata literatura germana si frantuzeasca nu pot sa ma fac ascultat – nu mai pot si de data asta nu ma mai arunc de pe masa, ci din balcon- indoitura si-o facuse saptamina trecuta cind de furie se aruncase de pe masa si nimerise un colt de divan.
Ibricul era el mai nevinovat dar era istet. ‘Poveste-mi mie si eu o sa povestesc la rindul meu cestii de cafea care dimineata o sa sopteasca printre sorbituri povestea ta barbatului si el mindru de o asemenea idee o sa o scrie, iar familia iubitoare o sa o tipareasca, si asa, toata lumea o va afla.
Acum vreo suta de ani samovarul se afla la loc de cinste pe masa unui mujic, Ivan, undeva pe o mosie din stepa Kazaha. Il avea mostenire de familie din vremurile cind familia lui era mai rasarita, dar un unchi pierduse totul la carti (doar samovarul mai ramasese) si facuse si o sumedenie de datorii pe care cum spunea legea trebuiau sa le plateasca urmasii. Mujicul robea pentru contele Leopold Turcinschi care isi vizita mosia cind raminea fara bani pe care ii pierdea apoi prin cabaretele si cazinourile din Monte-Carlo. Arendasul lui, Kolea Ribacov demult pusese ochii pe samovar si-i facea zile amare lui Ivan, dar acesta nu vroia sa-l dea in ruptul capului. E drept ca si samovarul era de soi – era din argint, avea in jurul partii de sus un sirag de pietre verzi-albastre si pe el erau aplicate in relief, tot sus un briu tot din argint de pesti, animale marine si plante din oceane. In mijloc, mare, pe jumatate din el era aplicata in relief o corabie cu pinzele desfasurate in vint, iar pe cealalta parte niste stinci batute de valuri pe care se intindeau lenes trei sirene.
Intr-o dupa amiaza opri in fata izbei o trasura si din ea cobori cu greutate contele Leopold, batindu-si nervos cizmele cu o cravasa, intra in izba si ‘ Ivane esti dator noua ruble de argint, trebuie sa le dai acum sau vei sta la beci noua saptamini sa te inveti minte’
‘De unde sa am eu atitia bani stapine ca sint sarac si amarit - ai mila de mine’ ‘ Ei voi hotomanii totdeauna va plingeti ca n-am si n-am dar toata ziua furati de pe mosia mea.Vazu samovarul si-i stralucira ochii. ‘Uite te iert acum iti iau samovarul in contul datoriei dar data viitoare te inchid.’ Lua samovarul, se sui in trasura si multumit pleca la alt mujic sa-l stoarca de bani si de viata. Tare se mai supara Ivan dar si mai tare se supara arendasul care gindea ca samovarul era deja al lui. Asa ca fura citeva argintarii de la mosier, lua si samovavarul, o lua si pe Olea si fugi tocmai la Sank Petersburg.
Aici, Olea isi gasi repede de lucru caci desi era destul de nestiutoare si desi nu avea nici o invatatura despre amorul liber il practica cu succes; si cum era tinara si rosie in obraz si avea niste pulpe zdravene si rozalii se angaja iute ca servitoare la un judecator. Aici afla ca pe Kolea il cauta politia de doua saptamini asa ca arendasul fu nevoit sa amaneteze samovarul si sa plece in lumea larga; nu vom mai auzi de el.
Negustorul de bunuri mai mult sau mai putin dubioase (era si cumparatorul a tot ce fura o banda de hoti ) isi lua marfa si poposi intr-o dupa amiaza de toamna tocmai in Chisinau, la un han. Ii placeau femeile si mincarea si bautura negustorului, asa ca intr-o simbata de ‘lasata secului’ facu un chef de pomina si trebui sa lase gaj la han tocmai mult umblatul samovar. De aici in tirgul Iesilor nu era decit o zvirlitura de bat si circiumarul il vindu imediat unui mare negustor care-i dadu pe el 20 de ruble si un pachet de frunze de tabac sa aiba sa scoata fum pe nas la iarna.
Noul negustor, stofa fina, umblat in lume spera sa-l duca la Paris sa-l vinda cu peste 100 de ruble aur caci era o piesa de soi. Dar omul planuieste si Domnul voieste. Pe cind trecea cu diligenta prin codrii Vlasiei, intre Ploiesti si Bucuresti ii oprira niste hoti de cei mari si rai, cu puscoace de speriat, cu barbi si mustete de un lat de palma, cu caciulile pe o ureche si cu zimbet rau pe fata. Dupa ce plecara hotii cu toate bunurile lor, toti calatorii, asa cum erau despuiati de haine si bijuterii dadura glas mare de multumire lui Dumnezeu ca le ramasesera vietile.
Hotii dadura pe inserat marfa unui tainuitor din Ploiesti din mahalaua Bereascai si acesta o vindu unui negustor de bijuterii de pe ‘franceza’ loc de promenada pentru lumea sus pusa din oras.
La nunta parintilor profesoarei de engleza, acestia primira in dar samovarul care apoi, peste ani, trecu in sufrageria tinerei familii, incununind parca alte vremuri ale stramosilor si ale lumii.
Samovarul tusii multumit si zise catre ibric, ramas cu ochii lipti de povestitor ‘ Data viitore o sa va spun cumplitele intimplari prin care a trecut un set de cescute de cafea de portelan aduse tocmai din Japonia, pe care le-am aflat si eu in casa parintilor profesoarei de engleza prin grai viu de la o matusa, matusa Golda care le cumparase undeva intr-un bazar din Istabul.’

Aripa bunicii

Casa,veche decind lumea statea intr-o rina sprijinita de o salcie batrina. O curte mare plina cu pomi inalti si iarba verde proaspat cosita inconjura casa si in fata isi aplecau tulpinile florile de ‘Regina noptii’, flori ce noaptea isi amestecau parfumul cu stelele si daca te uitai mult la cer te cufundai in sus.
Domnisoara Lia pierduse mult la baccara si satula de fum de tigari si de mirosuri de alcool, de parfumuri artificiale, de snobismul zilelor de azi, de ‘fite’, venise la bunici sa incerce sa-si regaseasca fericirea copilariei.
"…Bunico , Dumnezeu e bun ?
- Dumnezeu e mare.
Dumnezeu are grija de noi toti ?
Are copila mea.Dumnezeu e mare.
Dumnezeu are multi ochi ?
Daa..Dumnezeu e mare.
Dumnezeu are multe picioare ?
Multe ,da’ nu asa de multe, sa nu-l apuce multi
de cite un picior ! "
Ea nu-l apucase pe Dumnezeu de vreun picior. Virtejul vietii o luase si o rasucise, o invirtise,o ametise de nu mai stia acum ce-i bine si ce-i rau.
Se retrasese in casa bunicilor,mostenirea ei, singura cu un vraf de carti hotarita sa duca o viata simpla si curata, casa aceasta fiind manastirea ei. Zimbi cind isi aduse aminte cum bunicul ii explicase axioma ‘Suma tuturor viciilor este constanta si egala cu 7’. Viciile unui om normal pot fi notate cu un punct:
-Munca
-Mincarea, jocurile si alte pasiuni
-Tigarile
-Alcoolul
-Preacurvia
-Drogurile
-Enervarile, Violenta
Daca lipseste normalul dintr-un loc, sigur unul din cele ramase va capata valoarea doi sau trei, trecind in pasiune arzatoare si catre sapte in obsesie bolnavicioasa, omorind sufletul omului.
Hotarise sa-si conduca viata dupa preceptele bunicului:
-scoase drogurile, alcoolul, tigarile, isi pastra enervarile si sexul la nivel unu, si se hotari sa aduca munca la nivel cinci dar sa o diversifice pentru a nu cadea in obsesie. Trebuia sa citeasca, sa scrie, sa picteze si sa ingrijeasca de flori. De miercuri incepea noua viata. Azi pleca dupa cumparaturi.
Strada ii aduse din nou aminte de copilarie, de prieteni ‘Oare ce-or fi devenit cu toti ?’ – de hotoaica din trestie cu care fura visine de la matusa Maria cea bisericoasa si cirese de la ‘tan’ Jenica’ matusa vrajitoare. Multe multe amintiri – cum si-a pierdut un tenis in smoala si altul in apa riului. Cind plecase la facultate isi promisese ca se va intoarce doar sa puna un semnalizator ‘Aici incepe mahalaua ‘. Nea Nicu frizerul era om linistit si la locul lui. In pravalia lui se aduna toata mahalaua, dar o data pe luna, in prima ‘Luni ‘ se imbraca elegant, isi aranja mustata in furculita si pleca undeva cine stie unde. Venea la amiazi cu trasura, cu palaria pe-o ureche cu chef. Sau nea Fane Coflea – edecul mahalalei un tip foarte gras care stia totul si care era sau nu de acord cu tot ce se intimpla , de la moartea cuiva pina la aparitia unui nou vecin.
Si-aduse aminte si de George prima ei iubire din clasa a 8-a. ‘Ce-o mai fi facind ?’ .
Facuse Conservatorul de muzica, dar cum primise o mostenire frumusica, nu mai profesa iar acasa la bunici, la vechiul pian, incerca sa compuna cite ceva mici piese de muzica la moda sau mai clasice. Zilele treceau si cum bunicul ii lasase o biblioteca uriasa, citise filozofii greci, trecuse la povesti din toata lumea. Dupa un timp incepu sa fie invitata in vizita la coana Marioara, coana Elvira, la nasa Ana. La coana Marioara isi intilni prima oara copilaria – Adriana farmacista cu care se juca ‘Omul negru’ coarda, sotron. Venise si Dida cea in curtea careia puneau un cearceaf drept cortina si jucau teatru facut de ei in fata copiilor si a batrinelor de pe strada. Mai tirziu il intilnise si pe George, acum avocat si secretar de cabinet la un deputat. El il prezenta pe Laurentiu, chiar vecinul ei mutat mai de curind, profesorul de stiinte naturale care i se paru foarte simpatic si citit, cu o vorba domoala.
Pe cind ingrijea de flori, respecta programul de viata cu mare strictete, poposi din zbor alaturi de ea un porumbel. Bucuroasa ii aduse apa si mincare sperind sa nu zboare imediat. A doua zi era tot acolo asteptindu-si cu un gungurit masa. Trecusera doua saptamini si chiar dormea in cutia de carton pe care i-o adusese, iar cind se apropia de el zbura pe umar. Zilele erau mai reci, se apropia toamna asa ca domnisoara Lia indrazni si se duse la vecinul ei, domnul Laurentiu sa-i roage sa-i faca porumbelului o colivie. Vizita se repeta de citeva ori, iar discutiile literare le placura amindorora.
Intr-o zi cind se duse din nou, domnisoara Lia il vazu imbratisind pe cineva cu foarte mare dragoste. Deveni trista, se retrase si nu se mai duse. Cistigase si un concurs de creatie muzicala si pleca citeva saptamini. Pleca la Roma la un simpozion muzical italiano-roman pe tema muzicii preclasice,dar din cind in cind un gind pentru Laurentiu ii aparea in minte si imediat imaginea lui imbratisind o fata.
Se facuse toamna tirziu si domnisoara Lia ii mutase deja colivia porumbelului intr-un hol mic care avea o deschidere permanenta si pe care intra si iesea toata ziua gungurind cu oarecare tupeu pina ii sosea mincarea. Tot acolo mutase si ghivecele de flori si incepu din nou lectura clasicilor,
isi trecu impresiile verii in jurnalul ei. Simbata lucra la tabloul ei ‘Casa batrineasca’, astfel uita iar de viata din afara si se cufunda iar in lucrurile ei prietenoase. Nu mai auzise nimic de domnul Laurentiu si nici nu se interesa in vreun fel. Pusese de mult capat vizitelor.
Asa pe la ora 6 dupa amiaza citea intr-un fotoliu. Aprinsese semineul si alaturi de Descartes asculta un Ghershwin si totul alcatuise o atmosfera perfecta; de-abia, dupa mult timp, auzi aripile si ciocanitul porumbelului cum bateau in geam. Se mira, nu batuse niciodata si intrigata iesi afara. Porumbelul zbura catre ea iar apoi catre un pom. Se duse catre el dar porumbelul zbura mai departe la poarta gungurind o chemare. Asa o chema intr-una catre locuinta domnului Laurentiu. Se fisticii dar intra inauntru, batu la usa si cum nu raspundea nimeni isi facu curaj si intra. Striga dar iar nu-i raspunse nimeni. Speriata cauta peste tot si in bucatarie il gasi pe domnul Laurentiu cazut pe jos inconstient. Chema 112 si nestiind ce sa faca alerga la poarta. Cind venise salvarea nu o mai lasasera in casa nefiind ruda. La spital, a doua zi afla ca domnul Laurentiu facuse un infarct si ca ii datora viata si gindi ca ii datora viata porumbelului. Se duse la spital cu flori si fructe zilnic si porumbelul mergea cu ea la spital si raminea intr-un pom la poarta asteptind. Acolo se intilni cu fata pe care o imbratisase domnul Laurentiu si afla ca era sora lui, stabilita in alt oras si cu care se vedeau mai rar. Dupa doua saptamini domnul Laurentiu veni acasa iar domnisoara Emilia, caci asa o chema si care isi luase numele de Lia doar in cercurile mondene ale navalnicei ei tinereti, ii pregatea zilnic de mincare, ii citea, il ingrijea.
Intr-o seara se sarutara si ea hotari sa-l ingrijeasca acasa la ea. Ii pregati un fotoliu linga semineul aprins, puse un disc cu Beatles si il conduse acolo cu bucuria ca il duce in locul acela placut al ei, acum al lor. El ii dadu un inel de logodna cu o peruzea si se dusera apoi sa-l arate porumbelului. Dimineata porumbelul batu iar in geam si cind iesira afara se aseza intii pe umarul ei, apoi pe umarul lui. Isi lua zborul, mai dadu un ocol casei si se pierdu in zare. De atunci n-a mai venit, dar gindul la el i-a urmarit intrega viata.

Necazul

Trenul personal era un tren cu vagoane ‘bou-vagon’ si de abia se misca in caldura sufocanta a acelui august, cu toate ferestrele deschise, prin inceputul ala de Baragan, cu opriri in fiecare halta cu citiva calatori in vagon pe la acea ora a amiezi.
Mergeam la coana preoteasa intr-un sat pe malul Prahovei
Acolo unde ciorba de rosii se facea la vederea clientului cu o rosie, doua, rosii-inima de bou, din curte,se treceau prin sita, se dadeau in clocot, se dregeau cu patrunjel si gata ciorba.Intindeai mina si rupeai un ardei usturat.
Popa venea iute cu tuica si preoteasa umplea masa cu brinza proaspata si cu mamaliga invirtita.
Acolo unde cind te duceai la bostana ochii cautau in zadar un sprijin pe cimpia intinsa. Doar rotocoale de vrejuri si scaieti o luau la goana impinse de vintul tarlalelor. Si cerul negru de nouri se lasa jos, jos ca puteai sa-l atingi cu mina. Pe acolo ploua rar, la citeva luni odata.Totdeauna cind ajungeam la bostana se pornea ploaia, incit oamenii ziceau in gluma ca le-am adus-o eu.
Dar mai era mult pina la coana preoteasa.Trenul hodorogea ca un mos, pufaind inaintea fiecarei opriri si scirtiind prelung d’abia d’abia putind sa se opreasca . In vagon ramasesera vreo doua trei cumetre, vreo doi unchesi, noi, citiva tineri si cam atit in toata lungimea vagonului, molesiti, fiecare privind pe geam, fara nici un gind, asa parca prostiti de caldura.
Cumetrele vorbeau incet, dar incet incet incepura sa vorbeasca mai tare, mai tare, pina cind tot vagonul era strabatut de glasurile lor.Vorbeau de treburile gospodariei, de animale, de curatenie, de rufe. ‘Trebuie sa pun miine la spalat, ca am o groaza de rufe si ma bate ala mare la cap ca-i trebui camasa noua sa se duca la bal simbata.’ ‘Dar nu se poate cumatra –zice ailalta – ca e sarbatoare mare miine, e Adormirea Maicii Domnului si e mare pacat sa speli.’ ‘E ce sa fac, azi am fost la oras… ‘se tingui cumatra. Se facu liniste, toti incepind in gind sa cumpaneasca daca ar trebui sa spele femeia sau nu. Deodata in linistea vagonului – un unches ‘ Eh, ce sa faca si bietul roman, asa-i, cind sa se apuce si el de o treaba, iaca vine o sarbatoare.’

Cactusul

Cactusul statea acolo de mult timp. In fiecare an ii schimbau pamintul, il udau odata pe saptamina, ii puneau si ingrasaminte si cactusul facea muguri, facea si boboci dar flori nu facuse niciodata. La inceput intrebasera specialistii, mai luasera si alti cactusi pentru comparatie. Toti faceau flori, dar acesta nu. Crescuse in inaltime cam cit un brat de om, gros cit bratul unui om musculos in partea dinspre umar.
Uitasera de el si il ingrijeau din inertie odata cu celelalte flori, o groaza de muscate si de trandafiri japonezi de ghiveci. Dar acum aveau alte treburi cu serviciul, curetenia casei si masa de aniversare. In curind faceau 25 de ani de la casatorie si aveau sa vina ‘aia mici’- arhitectii Iovescu si ‘aia mari’- calculatoristii Anton si poate si nepoata Sofia. Trebuiau sa pregateasca menu-ul si pina la urma se hotarisera la un salau rasol cu un Sovignion alb demisec de 5 – 6 ani si apoi o friptura de porc la tava in sos de vin cu o Feteasca neagra de Valea Calugareasca tot de vreo 6 ani. Desertul a fost stabilit – o crema de zahar ars.
O saptamina de munca si toate erau cumparate, facute, totul aranjat si de aniversare venira cu mic cu mare. Masa a fost reusita si discutiile sau intins destul de tirziu. Au desfacut cadourile si au fost destule, de la toti pentru toti.
Era seara tirziu cind cineva a observat vechiul cactus.
Facuse unsprezece flori foarte mari,albe cu irizatii lila, deschise toate, cu un parfum suav, imbatator.
Cadoul cactusului.

Nehotarire

Pe la noi prin sat umbla mereu Dumnezeu cu Sf. Petru. Pe la rascruci sa blagosloveasca apa fintinilor, pe uliti sa priveasca inimile satenilor. Ai grija mare cind mergi seara tirziu ca ori te intilnesti cu Ei, ori cu ‘uciga-l toaca’.

Si uite asa intr-o seara se oprira Dumnezeu si Sf. Petru la portile casei lui Ieremia. Batura la poarta ca tot oamenii cumsecade si asteptara. In casa Ieremia ii auzi ca dadeau zavozii huiet mare, dar era nehotarit - sa se duca sa deschida poarta sau sa dezlege ciinii. ‘Ce facem Doamne?’ intreba Sf.Petru. ‘Ce sa facem, mergem mai incolo’ si plecara. Asa era Ieremia de cind se stia, cum ii placea ceva indata voia altceva. Nici la mincare nu ii era mai bine, nu indrepta furculita catre un dumicat ca indata celelalt i se parea mai gustos.

Altfel era om bun, dar niciodata nu se hotara ce sa dea de pomana. Cind ajunse in fata lui Sf.Petru acesta se scarpina in cap caci vezi el cunostea inimile dar acum nu se prea potriveau cu faptele. Deschise el poarta raiului, dar cum se nimeresc lucrurile iaca si Aghiuta cu o oferta pentru iad.

Tare grea alegere pentru Ieremia; si-n ziua de azi mai cumpaneste.

Fat frumos din inima facut din piatra nascut

Demult cind se bateau muntii cap in capete si izvoarele se mutau de ici colo si izbucneau in clinchet de clopotei unul cu apa vie, altul cu apa moarta, lumea nu era ca acum. Tinutul oamenilor era inconjurat pe trei parti de marea Tetis si la nord era tinutul uriasilor. Muntii erau plini de paduri de toate felurile, gaseai pilcuri de tise si tot felul de vietati. Apele erau salasul zinelor si al ielelor si in colturi de padure puteau fi vazuti si spiridusi si pitici si toate vietuitoarele traiau in buna pace. Odata o fata de om s-a indragostit de un urias, dar oamenii nu vedeau cu ochi buni aceasta unire si nici uriasii.

Au inceput si unii si altii sa o birfeasca, sa o spurce si sa o blesteme incit fata nemaiputind suporta s-a aruncat dupa un stei in hau, dar zina muntelui care o iubea pe fata, inainte ca ea sa se pravaleasca in prapastie a transformat-o intr-un colt de stinca. Si cum unirea uriasului cu fata avuse loc, Maica Domnului a ajutat piatra sa nasca si se nascu un baiat – fat frumas din inima facut din piatra nascut. Si toata lumea il crestea – caprele negre ii aduceau lapte, zinele padurii ii culegeau fragi si zmeura , ursii cei mari ii vinau peste.

Si turmele de oi cu ciobanite frumoase stateau linga el cite o saptamina facindu-i mamaliga cu brinza si alte bunatati.Asa crescu flacaul mare si avea parul ca pajistile de galbenele din creierii muntilor, ochii ca taurile ce oglindesc cerul, gura ca zmeura coapta din hatisurile paduriilor.
Intr-o zi vazu intr-un luminis din padure dansind frumoasele iele si se indragosti dintr-o privire de fata stimei lacului. Isi lasa ochii in jos timid dar se uita asa pe sub sprincene la ea si ea il fulgera cu o privire scurta in care puse dragostea ei.

Si s-a facut nunta mare, spiridusii care duc grija padurii au adus nectar, piticii au adus ciuperci si trufe, chiar si muma padurii a adus hidromel, zinele au adus flori si fructe si nasi le-au fost Sfarma piatra si Zina zorilor.

Apoi cu mireasa sa alaturi s-au tras la casa lor si au trait fericiti multi ani daca n-or fi traind si astazi.

Eeh dar s-au dus vremurile acelea si oamenii au omorit si hartuit si pe uriasi si vietuitoarele padurii si cind n-au mai avut pe cine sa chinuie s-au luat la bataie intre ei si au dat toata lumea peste cap. Iar uriasii, zinele, spiridusii, piticii si toata lumea basmelor citi au mai ramas nevatamati au pribegit departe, departe intr-un colt de lume, s-au inconjurat de un zid de piatra inalt pina la nouri si numai din cind in cind cite un copil mare sau mic mai poate privi lumea aceia a basmelor.

Pe malul marii la Vitre

Ii placea textura lui, culoarea dar cel mai mult mirosul de lemn proaspat lucrat. Bunicul lui fusese ebenist, tatal lui fusese ebenist asa ca de mic se imprietenise cu lemnul si cu uneltele. Florian terminase liceul si ramase in atelierul tatalui sau asa ca la 27 de ani ajunsese cunoscut in toata Europa ba chiar si mai departe. Avea comenzi de la Muzeul de Arta, de restaurare sau de creere de obiecte noi si era destul de des in salile muzeului, admirind picturile, sculpturile, icoanele care il purtau fiecare in alte lumi in alte timpuri in alte locuri si cind intirzia in fata unui tablou, dupa un timp parca intra in tablou si se plimba in lumea aceea fantastica. Cu greu isi desprindea privirea si mintea de cite un tablou dar cel mai mult statea in fata tabloului ‘Pe malul marii la Vitre’ – tabloul lui Grigorescu, unde se plimba cu fata din tablou ore intregi. Mergea pe strada si din multime ii aparea ea – fata din tablou, in atelier cind se uita pe geam, o umbra fugara a ei ramasese in coltul ochiului. Chiar si cind mergea la cumparaturi, silueta ei disparea fugar dupa colt. O vedea cu spatele la o taraba in piata si cind ajungea acolo, nu era ea.

Isi descarcase sufletul unui prieten, ii spuse de obsesia lui. Il trimise la doctor. Acesta ii dadu ceva calmante, somnifere care il dusera si mai iute in lumea obsesiilor lui.

Poate providenta, sau intimplarea dar sigur telefonul lui Nea Mitica intendentul de la muzeu (pus la treaba de custode) il chemase atunci cu multi alti restauratori sa primeasca comenzile pentru reparatiile de primavara. Isi nota ascultator si la plecare dadu o fuga la tabloul iubit.
In fata tabloului – o domnisoara. Ramase inghetat si se uita intr-una cind la tablou cind la domnisoara. Era ea si alaturi si in tablou. Trecu ceva timp si deodata fata spuse ‘Ma cheama Anisia ‘. Florian devenise o statuie asa ca Anisia isi baga bratul pe sub bratul lui zicind ‘Mergem la o ingheta’.

Plecara incet, coborira treptele si pentru Florian se amestecara imaginile Caii Victoriei cu malul marii la Vitre.

Caslegile

Gospodaria lui Ionica si a Marioarei nu era cea mai frumoasa din sat dar nici cea mai saraca. Muncea Marioara si o tinea. N-aveau copii dar aveau o pisica Lele tare rasfatata. In rest asa, ca la orice bun crestin care trebuie sa tina sarbatorile de iarna si de vara. De Craciun lui Ionica i se facu pofta de peste ‘Stai ma omule c-avem cirnati cu varza si friptura. ce-ti veni cu pestele! Asteapta caslegile. ‘
Trecu si anul nou si Sf.Vasile si cam dupa boboteaza Marioara care incropise ce mai ramasese ii zice ‘Du-te mai Ionica la balta si prinde si tu un peste ca uite au venit caslegile si tot omul maninca peste miecurea si vinerea ‘ ‘Ma duc da’ nu se vede soarele stai sa se mai lumineze’. Trecu o zi, trecura doua, pisica se uita la el cu mustatile pleostite, Marioara stringea din buze ‘Ma duc miine ‘hotari cu voce tare Ionica. Peste vreo saptamina ‘Du-te mai omule ca ne prinde saptamina brinzei, saptamina nebunilor ‘. Veni si saptamina alba cind mincara brinza cu mamaliga. Cu o zi inainte de ‘Lasata secului de brinza ‘ cind a fost izgonit Adam din rai, Ionica se dadu jos din pat isi strinse sculele de pescuit si… obosit se aseza un pic in pat. A doua zi de ziua cucilor facu Marioara puricei de mamaliga. Dupa lasata Ionica iesi din casa hotarit sa ajunga la balta. ‘Un’te duci ma narodule ca te fac praf caii lui Sintoader si oricum au trecut caslegile si am intrat in postul pastelui !’
‘Mda, au trecut caslegile ‘ ofta Ionica.

Craiasa placintelor

Ileana Petreanu era studenta la psihologie in anul 2 si locuia in Bucuresti dar, pentru Anul nou primise o invitatie pentru toata familia la unchii si matusile ei din Arad.
Mihai Zarifopol era student la electronica in anul 3 si locuia in Ploiesti. Dar pentru Anul nou primise o invitatie la familia unui coleg Sandu.
Revelionul unde se ducea Ileana era un revelion clasic, cu o foarte mare grija pentru mincare si bautura cu palinca la aperitiv si cu Feteasca neagra din Banat si bineinteles dupa miezul noptii craiasa placintelor, placinta cu ravase.
Revelionul lui Mihai avea tabieturile bucuresteanului interbelic, cu aperitive reci si calde, cu felurite salate de icre, de cruditati, de boef, de zacusca cu ciuperci,cu vinete si multe altele insotite de o tuica de Valeni, (contributia lui Mihai), cu o Feteasca neagra de Dealu’ Mare si bineinteles cu o placinta cu ravase – craiasa placintelor.
S-au amuzat foarte mult de ravase dar cel al Ilenei a stirnit o groaza de comentarii si risete:
‘ Esti asteptata la ora 17 in fata la Ateneu timp de trei zile incepind cu data de 10.01.2008. Sa ai o floare alba in mina.’
Mihai era destul de timid de felul lui dar acum de fata cu parintii lui Sandu se inrosii cind citi ravasul:
‘ Esti asteptat la ora 17 in fata la Ateneu timp de trei zile incepind cu data de 10.01.2008. Sa ai o floare alba in mina.’
Cind ajunse in Bucuresti Ileana uita ravasul si de abia pe 11 ale luni isi aduse aminte.Mihai poate de rusine , din jena sa nu il astepte cineva degeaba se duse la Ateneu pe 10, apoi pe 11. Avea in mina o crizantema alba si se uita atent pina cind o zari pe Ileana cu un trandafir alb. Se aproprie incet, saluta si astepta mult, pina cind Ileana zimbind il invita la o cafea.
La cafea statura uitindu-se unul la altul o jumatate de ora, apoi Ileana se ridica pleca in graba dupa ce-i arunca un ‘Ne mai vedem’.
A doua zi parca tras de o ata Mihai se duse din nou la Ateneu si spre bucuria lui veni si Ileana.De data asta se intelesera mai bine discutara, facura cunostinta si incet ajunsera la ce-i reunise pe ei aici – cum o fata din Bucuresti in vizita in Arad trasese un ravas cu acelasi continut ca si un baiat din Ploiesti in vizita in Bucuresti. Ravasele erau tiparita pe o hirtie speciala netoxica ca si cerneala. Pesemne erau tiparite in zeci de mii de exemplare
Si asa se explica coincidenta. Cautara un magazin in care se vindeau, cumparara un sul intreg si cautara ravasul, dar nu il gasira.
‘Sint in mai multe variante ?’ intrebara ei vinzatoarea. ‘Nu, nu stiu dar mai bine intrebati la tipografie’. Mersera la tipografie unde seful de schimb, foarte amabil le raspunse ca nu fusesera tiparite decit intr-o varianta si pentru a-i convinge le arata pe calculator fisierul cu ravase. Cautara ravasul dar nu il gasira. ‘De altfel eu nu-mi aduc aminte sa fi existat asemenea ravas’ le mai spuse seful de schimb.
Se mai intilnira de multe ori dar din vremurile acelea, de Anul nou, in casa familiei Zarifopol, exista obiceiul ca doamna Ileana Zarifopol sa faca pentru domnul Mihai Zarifopol - craiasa placintelor.