Povestea ridichii uriase

Inaintea povestii

Povestea pe care o sa v-o spun este strins legata de familia mea si va constitui o definire a destinului.

Cind fiul meu facuse vreo doi ani , eu ca un parinte constiincios si plin de avint incep sa-i spun povestea ridichii uriase. Bunica apuca frunzele si trage si trage si nimic. Vine bunicul si o prinde de mijloc si bunica trage ,trage si bunicul si nimic. Si vine momentul cind fiul meu spune “De ce nu ia o sapa”. Momentu’ trece si mai trece inca un an si eu ca un parinte constiincios si plin de avint incep sa-i spun povestea ridichii uriase ficei mele.

Bunica apuca frunzele si trage si trage si nimic. Vine bunicul si o prinde de mijloc si bunica trage, trage si bunicul si nimic. Si vine momentul cind fica mea spune “De ce nu ia o sapa”.

In acel moment am simtit cum destinul facea sleauri paralele si mi-am adus aminte de avertismentul din urma cu vreo doi ani cind fiul meu a cazut in cap pe cimentul din bucatarie din scaunul cu lucraturi populare unde lua masa. Peste un an fica-mea a cazut in cap pe acelasi ciment din aceeasi bucatarie din acelasi scaun cu aceleasi lucraturi populare unde lua masa. Aceasta oglinda a destinului continua si azi. El a terminat calculatoarele si ea arhitectura…

Inainte poveste!

La marginea satului, la o svirlitura de bat de padure, bineinteles o padure subcarpatica, linga casa, bunica isi facuse o gradina de legume, sau de flori, sau japoneza, sau frantuzeasca, sau englezeasca sau Domnul stie de care, ca tare mai sint ciudate gradinile din ziua de azi. In ea isi plantase o ridiche de luna, sau soare, sau marte, sau pluto sau numai Domnul stie de ce pun oamenii asemenea denumiri ciudate ridichilor. Putea sa-si planteze si un mar ca tot despre ridiche vom vorbi.
Se invirtea de dimineata pina seara in jurul ei ,sfisiata de dilema Shakesperiana, “S-o scoata, Sa n-o scoata…”. Intr-un moment de cruzime vegetala , hotari sa-si taie radacinile stramosesti si sa inceapa o viata noua (bunica, nu ridichea).

Bunica apuca frunzele si trage si trage si nimic.Bunicul, ca orice roman care se respecta, citea gazeta, o gazeta din miile de gazete care ne fac viata atit de dulce incit iti vine citeodata sa te repezi la borcanul cu muraturi nu cumva sa faci diabet.

Vasile - striga bunica (observati ca bunica este generala,iar bunicul este totdeauna el – fie ca-i Vasile, Gheorghe, Marin, Mitica …) - Bunicul privii gales catre bunica (cum altfel ?) se ridica si o prinse de mijloc cu doua degete (sa nu-l fringa – orice bunica are ochelari si mijlocel tras prin inel). Trage bunica de ridiche, trage si bunicul de bunica, dar ridichea uriasa nici nu se misca. Nepotul lor, Ionel sau Viorel sau Andreiut sau Mihaita sau Doamne de ce nu au copii un nume simplu asa de exemplu “COPILU”, era in culmea creatiei ,isi scosese limba intr-o parte si lega ceva tinichele de coada unei javre iubitoare de umanitate si desi se auzi strigat – Costele - pina nu termina ultima tinichea care intregea armonia se facu ca este pe malul celalalt al oceanului.

Copilu’ se apuca cu nadejde de briul bunicului si incepu sa traga (de briu fireste – evolutia si nivelul intelectual ne impiedica sa promovam violenta –pluralul majestatii) trage si bunicul pufaind zgomotos pentru a accentua aportul sau la efortul colectiv, trage si bunica ridicind miinile in implorarea ei catre ajutorul Domnului si in acest moment in vuiet de motoare, pe poarta gradinii isi fac aparitia ziaristii, reporterii televiziunilor,fotoreporterii marilor cotidiene. Vin apoi 6 soldati in uniforme de parada, pe jos, in trap saltat ,trei pe o parte si trei pe cealalta. Apoi o caleasca aurita care opreste in fata bunicii. Din ea sare ‘Purtatorul’ care anunta cu o voce puternica infintarea unei comisii de cercetare a modului de cultivare a ridichilor si a unei comisii de studiu al modului cum se poate alcatui un proiect de sponzorizare al bunicilor care cresc ridichi. Acum din caruta se da jos Majestatea sa Presedintele. Ii face un semn mare ‘Purtatorului’ care, cu pieptul inainte anunta acordarea ‘Ordinului Ridichea ‘ in grad de mare Maricica-bunicii. Majesdintele se urca in caleasca si toti dispar intr-un nor de praf.

Bunica, Bunicul si copilul ramin cu gurile cascate (se intrebau daca era dentistu’) si pleaca incet catre casa. Lumina se stinge incetisor si intr-un colt straluceste o stea. De dupa coltul casei apare o fetita; se uita mirata in dreapta ,in stinga si nevazind nimic pleaca in pasul strengarului.

Bibliografie
-Mos Ion Rotaru – Petru Mutu – 1993
-Fata Mosului - Petru Mutu – 2001
-Minunea de la Maglavit – Petru Mutu – 2003
(Fragment din prelegerea ‘Noul folclor’- Petru Mutu –2007, aparuta separat sub numele ‘O ridiche’ Editura Agricultura de ieri si de azi – 2007)